În plin proces de autoizolare, ne luptăm cu toții să depășim o perioadă extrem de dificilă. Artiștii și companiile independente sunt nevoiți să găsească mijloace de subzistență. Nu știm când ne vom întoarce în sălile de spectacol sau când lucrurile vor reveni la ritmul lor obișnuit. Suntem într-o pauză inopinată, care ne-a scos brusc și pe termen indefinit din activitățile curente. Până atunci, ne hrănim din amintiri și încercăm să ne potolim dorul de teatru cu spectacole online – un concept care acum pare bizar și incomod, deși pare să faciliteze tuturor accesul la actul artistic.

Înainte ca teatrul să intre într-o stare latentă, se juca mult, iar sălile erau, de cele mai multe ori, pline. La începutul acestui an, Teatrul Arte Dell`Anima a scos premiera spectacolului „Referințele la Dali mă excită” de José Rivera, în regia lui Răzvan Enciu, student la UNATC.

Originar din Puerto Rico, José Rivera este dramaturg și scenarist, autor a peste 30 de piese și câștigător al unor burse importante de scriere dramatică. La Institutul Sundance i-a fost mentor Gabriel García Márquez, a cărui influență are ecouri semnificative în dramaturgia lui. Textele sale poartă amprenta unor simboluri fantastice, a unei lumi situate la granița dintre realism și suprarealism – un univers atât de greu de redat scenic. El semnează și scenariul filmului „Diarios de motocicleta” / „Jurnal de călătorie”, lansat în 2004, despre Che Guevara, regizat de Walter Salles.

Un titlu ca „Referințele la Dali mă excită” declanșează imaginația spectatorului și setează un orizont de așteptări care va fi, însă, contrazis, imediat ce spectacolul începe. Nici prea multe referințe la Dali nu apar, dar nici vreo tensiune erotică foarte vizibilă. De fapt, piesa lui Rivera ascunde o poveste amară despre drama unui cuplu. Căsnicia Gabrielei și a lui Benito capătă un parcurs sinuos odată cu întoarcerea soțului din misiune dintr-o zonă de conflict. Gabriela s-a retras atât de mult în singurătatea ei, încât îi face confidențe Lunii, căutând în brațele sale afecțiunea care îi lipsește. Fără să fie vizibile, Benito are răni profunde cu care s-a întors din război: traumele care nu se vindecă niciodată în ciuda eforturilor de a-și învinge coșmarurile. Cei doi gravitează unul în jurul celuilalt fără să reușească să se întâlnească.

Răzvan Enciu gândește spectacolul într-o cheie realistă, ceea ce nu reușește să susțină premisa textului. Fără să necesite un decor amplu, el alege împreună cu Andrei Șova un frigider vechi, care va servi și drept pat sau fereastră. O rezolvare reușită, însă executată ușor neglijent și lăsând impresia unor materiale fragile, care îngreunează utilizarea elementelor de decor. Teatrul Arte Dell`Anima, asemenea multor teatre independente, nu dispune de o scenă de dimensiuni prea mari, astfel încât grija pentru scenografie trebuie să fie cu atât mai mare, cu cât orice detaliu va sări în evidență. Poziționarea scenei la doar câțiva metri de public este un alt factor care impune, de asemenea, o anumită rigurozitate în realizarea spațiului scenic. Folosirea unui material asemănător pământului pentru a umple scena are, însă, efect.

Costumele alese și create de Iolanda Mutu Jr. se înscriu în opțiunea regizorului pentru realismul spectacolului, deși personajele care le poartă sunt doar plăsmuiri ale autorului. Începutul și finalul sunt redate în oglindă, prin secvențe în care apar și personaje fantastice precum Luna, Pisica și Coiotul. Scopul acestora, demonstrativ și evident, rămâne cel de a crea atmosfera și de a introduce (sau de a ieși din) povestea celor doi soți. Luna poartă frac, Pisica desú-uri negre și un pic de blăniță, iar Coiotul pare un mic rocker în pantaloni negri și maieu. Acestea sunt definite, mai degrabă, de îmbrăcăminte sau de dialog decât prin contextul spectacolului. Benito poartă uniforma militară, iar Gabriela haine uzuale. Nu există o unitate în privința costumelor alese, ceea ce provoacă și o discordanță între planurile acțiunii.

Textul lui José Rivera conține ceva din realismul magical lui García Márquez, o lume fabulatorie și poetică, capabilă să provoace întrebări profunde. Însă, în același timp, pentru cel care vrea să îl monteze, are un grad ridicat de dificultate. Iar alegerea de a-l transpune într-un limbaj realist poate distruge misterul piesei. Pentru Răzvan Enciu a fost o provocare pe care a rezolvat-o doar parțial cu brio. Intenția lui regizorală a urmărit conflictul dintre Gabriela și Benito, reușind să creeze scene închegate și de forță cu cei doi protagoniști, însă abordând prea superficial planul imaginar – cel în care Gabriela conversează cu prietenii săi ireali, deveniți acum ființe în carne și oase. Trecerile dintre cele două lumi nu sunt prea bine legate și firești, ci accentuează senzația de fragmentare. Totul se întâmplă la vedere, astfel încât devine dificil să completezi relațiile dintre personaje cu propria ta imaginație.

Punctul forte al montării lui Răzvan Enciu îl reprezintă relația dintre Gabriela și Benito. Apropierea dintre ea și Luna este destul de vag conturată, existând un singur sărut care să confirme pasiunea pe care Gabriela i-o nutrește. Însă personajul feminin capătă formă și sens atunci când i se alătură partenerul. Bianca Cuculici și Denis Hanganu reușesc să construiască momente intense, care dau greutate spectacolului și păstrează poezia lui Rivera. În rolul Gabrielei, Bianca Cuculici folosește o întreagă gamă de trăiri feminine pasionale și furtunoase. Din Cătălina cea visătoare așteptându-și Luceafărul să-i aline singurătatea, ea devine, mai întâi, o femeie puternică și demnă, dispusă să ia decizii ireversibile cu privire la propriul său destin, iar, mai apoi, o soție vulnerabilă, dedicată și dispusă la orice sacrificiu pentru a-și salva căsnicia. Denis Hanganu pare că își conduce personajul cu cea mai mare lejeritate. Cu o bună intuiție, știe când să pluseze cu câteva tonuri sau când să încarce replica cu mai multă emoție. Personajul său retrăiește în buclă întâmplări teribile petrecute pe teren, fără să-și poată găsi liniștea niciunde, nici acasă, nici pe front; poate doar în momentele în care face dragoste cu soția sa.

În completarea lor vin Alecsandru Dunaev în rolul Lunii, Carla Mihai în rolul Pisicii, Alex Cătănoiu în rolul Coiotului și Robert Onofrei în rolul lui Martin. Aparițiile lor sunt destul de scurte, însă fiecare își conturează personajul în detalii cât mai nuanțate. Interpretarea lui Alecsandru Dunaev rămâne destul de discretă, folosindu-și preponderent expresivitatea mimicii. Carla Mihai este un contrapunct dinamic în construcția spectacolului, fiind o Pisică simpatică, cu replici acide și punctuale. Alex Cătănoiu pune la bătaie un personaj comic, dar și cu o puternică latură sentimentală. Iar tânărul Robert Onofrei îl joacă pe Martin, băiatul „din vecini” care o curtează pe Gabriela. Natural și expansiv, el se apropie cu ușurință de personaj.

„Referințele la Dali mă excită” de José Rivera, montat de Răzvan Enciu la Teatrul Arte Dell`Animaeste o incursiune în intimitatea unui cuplu care se luptă cu realitatea unei lumi violente și complicate. Evadarea Gabrielei în discuții nocturne cu Luna, într-o cochetărie cu adolescentul din vecini care se simte atras de ea sau în aventurile amoroase ale Pisicii și ale Coiotului o ajută să accepte totul mai ușor. Însă spectacolul nu explorează notele suprarealiste, titlul rămânând doar o replică din text. Ne refugiem în visare, în prezențe pe care singuri le proiectăm ca să ne acompanieze în clipele când totul pare imposibil. Poate că, totuși, îl regăsim pe Dali și viziunea lui asupra timpului și a memoriei în finalul spectacolului, atunci când Gabriela ia totul de la capăt și își acordă o nouă șansă.

Teatrul Arte Dell`Anima

Referințele la Dali mă excită de José Rivera

Traducerea: Răzvan Enciu & Cristina Juncu

Regia și ilustrația muzicală: Răzvan Enciu

Decor: Andrei Șova

Costume: Iolanda Mutu Jr.

Distribuția:

Gabriela– Bianca Cuculici

Benito– Denis Hanganu

Luna– Alecsandru Dunaev

Pisica– Carla Mihai

Coiotul– Alex Cătănoiu

Martin– Robert Onofrei