La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

Greu să nu-ți vină în minte, în prima zi a acestei luni de primăvară, „întunecatul april” al lui Emil Botta. „April” 2020 se anunță într-adevăr întunecat pentru locuitorii neputincioși ai acestei planete – ființe încăpățânate și vulnerabile, așa cum au fost întotdeauna ființele umane. Planeta e sub o amenințare cu care nu pare a ști să se lupte și ființa umană asemenea.

Refugiul în bibliotecă, unde amenințarea COVID-19 nu mai pare atât de prezentă, e binefăcător și, pentru unii, chiar salvator. Refugiul în carte și mai ales refugiul în ficțiune asigură, ca de atâtea alte ori, evadarea necesară. Pentru o vreme însă. Tot pentru o vreme însă, apărați între rafturile cu cărți, izolați, neliniștiți, îngrijorați, deprimați, scoși din ritmul personal, decuplați de la conexiunea cu lumea în care am învățat să trăim, putem da piept cu „demonul amiezii”. Cu siguranță au dat piept cu el și cei care nu știu ce se ascunde sub acest nume, așternut pe hârtie într-o clipă de inspirație de un ascet din alte vremuri. Și cu siguranță e de dorit să dați piept, în zilele și nopțile de claustrare din „întunecatul april”, cu o carte despre „întunecata stare”, din care cititorul iese însă într-o stare oarecum luminoasă. Ceea ce nu e deloc puțin lucru.

Americanului Andrew Solomon i-a apărut „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei”, lucrarea de-acum bine-cunoscută, exact în 2001. Iată un hibrid atât de potrivit pentru începutul secolului XXI! Iată-ne în oglindă, reflectați cu grijă, pe noi, alienații vulnerabili care experimentează în atâtea feluri depresia, „secretul de familie pe care îl avem cu toții”, cum spunea autorul în interviul realizat de Ana-Maria Sandu pentru „Dilema Veche”. Secolul XXI a început, nu se poate nega, și cu cartea lui, îndrăzneață și cu ambiție enciclopedică, integratoare, scrisă într-o limbă care ajunge și la afectele, și la intelectul cititorului din ce în ce mai greu de sedus, ale cititorului aflat în căutare de „soluții” pentru problemele vieții lui, căreia adesea nu îi mai găsește sensul. Curajoasă treabă ca, pornind de la propriul dans macabru cu depresia, de la propria luptă, expusă franc, dar cu măsură și nu impudic, să alcătuiești un studiu atât de bogat pentru atâtea feluri de cititori câte are secolul. De altfel, și de aici succesul cărții, a cărei ediție în limba română, publicată la Humanitas, se poate cumpăra și azi. Așadar, biografie și popularizarea științei amestecate în haina generoasă a eseului care permite orice. Biologie, medicină, psihologie, filosofie, sociologie, politică, toate amestecate în limbajul eclectic al istoriei și asumate personal.

Citind această lungă incursiune în abisurile depresiei, care însă lasă loc pentru speranță și se încheie exact cu capitolul „Speranța”, ne întoarcem, printr-un ocol sofisticat, la anticul „știu că nu știu nimic”. Parcurgând poveștile atâtor suferinzi, fie ei din America sau din comunitatea inuită din Groenlanda, știi foarte limpede că nu știi nimic despre depresie și ți se impune cu claritate adevărul că nu există depresie, ci depresivi. Altfel spus, că boala, care are în spate lungul drum de la statutul de stare de spirit la acela de boală, are tot atâtea chipuri câte au cei care pe care îi chinuie. Depresivii seamănă și nu prea unii cu alții, iar Andrew Solomon, care pe-atunci când lucra la carte nu era psiholog, o subliniază în permanență pe parcursul pledoariei lui pentru empatie, căci asta este în primul rând „Demonul amiezei”, mai ales (re)citit în zilele acestea de izolare forțată, de distanțare, care, iată un principiu general, sunt exact contraindicațiile pentru depresivi.

Distanțați și izolați în casele noastre, ascunși din calea virusului inamic, care din păcate, nu e doar o glumă foarte proastă, fragilele ființe din mileniul III se apără într-un fel jalnic. Să coborâm în infern odată cu Andrew Solomon, tânărul american bogat și educat prins în capcana depresiei recunoscute, dar curios și lucid atât cât să cerceteze temeinic mrejele în care e prins, citind biblioteci și călătorind în toate lumea ca să pătrundă dincolo de zidurile unor depresivi, ca să pătrundă în coșmarurile lor de neexplicat din cauza cărora viața își pierde sensul, ca să încerce să vadă ce mecanisme sunt dincolo de singurătățile lor.„Să nu uităm că depresia”, explică autorul în interviul citat, „e o boală a singurătăţii şi că e important să nu permitem niciodată ca persoana deprimată să se izoleze. Dacă puteţi, rămâneţi alături de ea. Dacă nu suportă, vegheaţi în tăcere lângă patul ei. Dacă e prea mult pentru ea, vegheaţi în cealaltă cameră. Dar nu o lăsaţi niciodată complet singură. Persoanelor deprimate li se par stresante interacţiunile cu ceilalţi, dar, dacă le lăsaţi complet singure, depresia se va adânci şi există riscul sinuciderii. Atrageţi-i atenţia persoanei deprimate că suferă de o afecţiune de care suferă majoritatea oamenilor şi că e ceva tratabil. Ajutaţi-o să găsească un tratament bun. Încurajaţi-o – cu cât o persoană deprimată reuşeşte să continue să funcţioneze, cu atât mai bine se va simţi. Dar nu încercaţi să forţaţi nota, chiar dacă sunteţi şocaţi de inabilităţile ei. Nu cereţi unui om cu piciorul rupt să danseze, nu cereţi unui om deprimat să se înveselească”.

Evident, „boala singurății” poate face noi victime în vremea în care, ca să se apere, omului i se cere să stea singur. Lecțiile ei, atunci când se poate vorbi despre așa ceva, pot duce însă și spre „nuferii” din noroi, căci Andrew Solomon într-acolo își duce cartea. Asta, după ce se apleacă, în capitole separate, asupra tratamentelor medicale, a dependenței, a sinuciderii, a istoriei depresiei, pledând pentru binefacerile soluțiilor moderne și acceptând că, din câte se pare, calea de ieșire din infern o oferă cel mai adesea tratamentul și… religia. Din mocirlă cresc nuferi și din cartea lui, în felul ei o carte a ororilor și un tratat indirect despre sufletul omului, cuprinzând multe dintre urmele importante lăsate de mistici, filosofi sau oameni de știință, crește o lumină credibilă, în lumina celor aproape șase sute de pagini ale lucrării sale hibrid, al cărei ultim paragraf începe cu o frază decisivă: „Opusul depresiei nu a fericirea, ci vitalitatea, iar viața mea, acum, când scriu asta, este – chiar și când e tristă – plină de puterea de a trăi”.

În „Demonul amiezii” găsim, desigur, o mulțime de teme care stau sub semnul controversei, care se hrănesc dintr-o perpetuă controversă. Descoperim, în egală măsură, alți „demoni” așternuți pe hârtie pornind de la cercetări istorice sau de la întâmplări ale unor oameni de aici și acum: „demoni” dintotdeauna, „demoni” mai noi, „demoni” aparenți etc. Ei pavează drumul spre lumina aceea care se arată la ieșirea din infern sau, în alte cazuri, calea spre bezna căreia nu-i scapă nimic. Pornind de la Andrew Solomon, poate că o să vreți să (re)citiți jurnalul Virginiei Woolf sau al Sylviei Plath, poezia lui Paul Celan sau „Jurnalul unui om dezamăgit” de W.N.P Barbellion.

Și pentru că a scrie o asemenea lucrare a fost un chin, întrerupt de episoade depresive, și nu o terapie, cum a povestit el însuși, Andrew Solomon a parcurs un drum al regăsirii. Sigur, cu ajutorul medicamentelor și al terapiei conversaționale. Dar, scriind, făcând un exercițiu solicitant, s-a îndreptat, în mare măsură singur, spre „nuferii” din noroi. Revizitând în sute de pagini evoluția socială a depresiei, în diferite componente ale ei, analizând tratate de psihiatrie și tratate de filosofie, dar mai ales parcurgând mărturii din intern, scriitorul a găsit ieșirea din pădurea întunecată. Acum, stând refugiați în case, pradă singurătății – teoretic, necesare, practic, periculoase –, „Demonul amiezii” ne răsplătește pentru timpul acordat, mai mult decât o fac celelalte cărți ale sale. Să luăm, deci, o pauză de la evadarea în ficțiune și să avem curajul unei lecturi deloc confortabile. Poate mai mult decât oricând, „Demonul amiezii” este despre, cu și pentru noi. Și să păstrăm în gând mărturisirea autorului, făcută în interviul din „Dilema Veche”, pe care, începând tot din „întunecatul april” 2020, nu o vom mai putea citi ținând în mână o revistă de hârtie la cafea: „Adesea, lumea crede că scrierea unei cărţi e în sine un catharsis, dar nu e aşa. Scrierea acestei cărţi a fost un proces îndelungat, lent şi adesea însingurat, în care am privit în ochi unele dintre cele mai grele momente din viaţa mea. Astfel, am păstrat acele momente vii. Discutînd cu alţii care au luptat cu depresia, am auzit poveşti dureroase, spuse în detalii înfiorător de precise, m-am întristat pentru cei cu care stăteam de vorbă şi mi-am răscolit în acelaşi timp propriile tristeţi. Cartea n-a fost, deci, o terapie în acel sens.Trebuie spus însă că această carte mi-a provocat o puternică transformare, în sensul că a luat nişte experienţe care mi s-au părut fără valoroase, în timp ce le-am trăit, şi le-a transformat în ceva care ar putea să îi ajute pe alţii. În acest sens, a răscumpărat ceea ce mi se părea o parte pierdută a vieţii mele. Asta mi s-a părut foarte important: că am putut scoate la lumină o oarecare frumuseţe din molozul disperării”.