La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

E foarte smart să ne exprimăm în metafore. Inteligenţi şi subtili, strecurăm pilde şi figuri de stil pentru a ne spune of-urile şi pentru a da lecţii celor care de prea multe ori se bucură doar de spiritul unei glume bune, dar evită să se recunoască drept subiectul voalat în umor. Această exprimare cifrată, înfăşurată în straturi denotative, voit complicată şi livrată sub formă de simbol îşi are, indiscutabil, farmecul său. E savuros şi ofertant să construieşti alegorii moderne prin care să îi tragi de urechi pe unii şi alţii. Personaje şi scene purtătoare de semne care aşteaptă să fie descifrate pun la încercare capacitatea destinatarilor mesajului codat, iar emiţătorul stă în coconul său de mister şi aşteaptă să îi fie recunoscută tuşa de maestru prin care a surprins atât de eclectic-sofisticat lumea întreagă într-o coajă de simbol.

Filmul „Platforma” (El hoyo), semnat de regizorul Galder Gaztelu-Urrutia şi avându-l ca scenarist pe David Desola este cel mai recent hit al Netflix. Premiera din 20 martie a picat cum nu se poate mai fericit pentru un aşa subiect, fix în plină panică şi frică mondială. Distopia care întoarce multe stomacuri ultra-sensibile pe dos şi care se dovedeşte a fi „too much” pentru mulţi novici într-ale genului, porneşte de la o premisă extrem de ofertantă, care apoi se ridică doar parţial la nivelul aşteptărilor pe care le creează. Într-un soi de închisoare verticală pe multe niveluri, mâncarea e livrată o dată pe zi pe o platformă. Dacă la primul nivel masa e un adevărat festin haute cuisin care musteşte de lux şi bun gust, pe măsură ce platforma coboară din două în două minute, nivel cu nivel, resturile celor de sus devin hrana celor de jos. Tot aşa până când pe la jumătatea puţului cu celule nu mai rămâne decât urma de vase sparte, mizerie şi disperare. Distribuirea prizonierilor doi câte doi pare aleatorie şi se schimbă în fiecare lună. Astfel cei care azi se săturau şi se împrietneau la nivelul 5, mâine pot să devină criminali şi canibali la nivelul 239.

Această metaforă a unei societăţi în care celor aflaţi temporar susnu le pasă de cei din subsolul ierarhiei sociale, în care risipa şi egoismul duc la crimă şi anarhie, iar singura lege viabilă rămâne „scopul scuză mijloacele”, are suficiente resurse pentru a se dovedi un cârlig solid pentru o plajă largă de spectatori curioşi. Odată ce a fost citată, însă, odată ce contextul devine clar şi ceea ce a vrut să spună autorul e limpede pentru toată lumea nu mai e suficient ca povestea să fie wow. E nevoie de o dezvoltare la fel de consistentă ca inventivitatea subiectului. Pe măsură ce acţiunea înaintează aştepţi să primeşti câteva indicii despre lumea în care se întâmplă această grozăvie, să înţelegi de unde vin personajele, să poţi pune cap la cap piese dintr-un puzzle care îţi promite că îţi va răsplăti vizionarea activ-intelectuală cu aceeaşi satisfacţie pe care o ai într-un escape room, de exemplu. Dar asta se întâmplă doar parţial. Acţiunea e mai găurită decât un şvaițer atunci când vine vorba de plot holes. Firimiturile de informaţie pe care le primeşti despre personaje sunt atât de voit vagi şi aproape contradictorii, încât în spatele aurei de mister şi pretenţii se întrevăd lipsurile unui plan secund bine închegat. Pare că premisa şi doar premisa e importantă, iar restul structurii nu face altceva decât să ilustreze o poveste scrisă leneş care să motiveze punerea în discuţie a unei metafore într-adevăr reuşite. Numai că un film întreg nu poate rămâne doar o premisă de la început şi până la sfârşit. Precum alte filme-soră ale aceluiai gen – „Snowpiercer”, „Cube” sau „Exam” în care societatea e redusă la un spaţiu închis cu reguli bizare în care într-un fel sau altul cineva vrea fie să evadeeze, fie să răstoarne ierarhia, miza este ca spectatorul să poată derula până la final un fir roşu coerent şi consistent care să îl convingă nu doar de cât de cool pare conceptul, ci şi cât de smart e all the way.

„The platform” îşi are aşii la vedere şi nu păstrează mai nimic în mânecă pentru surprize adresate intelectului întărâtat. Câteva cadre groscu un corp uman în putrefacţie ce serveşte drept hrană, puţin sânge fals şi o masă mare plină de resturi de mâncare. Sentimentul atât de neliniştitor pe care îl seamănă printre privitori provine din intensitatea jocului actorilor, din fondul sonor sacadat care prevesteşte mereu ceva sumbru, culoarea desaturată prin care fiecare cadru pare că se scurge pe cealaltă parte a ecranului ca un slin dens, tăieturile bruşte, cadrele strânse şi detaliile de machiaj sau eclerajul care decupează din umbre o atmosferă inconfortabilă. Nu e nici pe departe la fel de scabros precum „Taxidermia” sau „Salo” şi nici la fel de distopic precum „Fahrenheit 451”, „1984” sau „Equilibrium”.

În fond, cei din celebrul Puţ sunt puşcăriaşi ori câţiva cetăţeni rătăciţi intraţi de bună-voie în încercarea de a obţine un atestat – care le foloseşte la ce, care le oferă ce rand sau statut, nu ni se mai spune. Un experiment social prin care se încearcă realizarea „solidarităţii spontane” prin conlucrarea celor 666 (da, fix 333 de celule a câte 2 încarceraţi, tocmai acest număr simbolic îl însumează şi, desigur, nu întâmplător) de deţinuţi care s-ar putea ajuta reciproc prin simpla raţionalizare a hranei. E şi puţin socialist mesajul şi puţin politically correct– nu întâmplător filosoful puţului este un bătrân afro-american în scaun cu rotile şi nu întâmplător speranţa de salvare stă într-o fetiţă asiatică găsită la cel mai de jos nivel şi trimisă în chip de mesaj către cel mai de sus. Degetul care face na-na-na pe la nasul spectatorilor puşi la dispoziţia unui capitalism aproape colapsat de o pandemie în faţa căreia suntem puţin mai egali decât până acum este destul de evident şi de cinic.

Mesajul e clar din primele zece minute. Finalul, însă, atât de deschis şi de lipsit de orice fel de comentariu personal atât regizoral, cât şi dramaturgic; personajul nostru principal, acest Don Quijote-Iisus care intră inocent într-un sistem care îl mutilează şi pe care se ambiţionează să îl răstoarne trimiţând un SOS de speranţă printr-un copil-simbol, moare alegoric cu ochii la platforma care se ridică purtând fetiţa. Nu e doar frustrant că nu există un deznodământ, e de-a dreptul şchiop din construcţie acest final în care nu primeşti nimic din care să poţi închega o undă de cocluzie personală. „E aşa cum vrei tu să fie. Fiecare înţelege ce vrea” – e prea puţin pentru un film-simbol care îţi promite atât de multe cu o premisă-şoc.