În vreme ce la noi tot felul de filosofi și esteticieni de ocazie strâmbă din nas și emit noian de platitudini referitoare la limitele și servituțile teatrului online, cu astfel de difuzări se ocupă și mari instituții de spectacole din străinătate.

Așa se face că am avut ocazia să revăd – a revedea e un fel de a spune, căci, pe alocuri, erau modificări în distribuție – magistralul „Hamlet”, realizat la Teatrul Schaubühne din Berlin de marele regizor Thomas Ostermeier. Un spectacol în care „nebunia” care intră în job description-ul oricărui mare creator s-a asociat magnific, impecabil, cu rigoarea.

Repet ceea ce am scris după ce am văzut spectacolul în Sala Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova, acolo unde a fost adus de inegalabilul Emil Boroghină, cu ocazia ediției din anul 2010 a Festivalului Internațional Shakespeare.  „Hamlet”-ul lui Ostermeier e deopotrivă european, cosmopolit (în sensul bun al cuvântului), dar și cum nu se poate mai german. E o montare în care talentul, arta, unicitatea fiecărui artist în parte s-au contopit în spiritul de echipă, de trupă, care, din păcate, s-a cam pierdut în „colectivele artistice” românești.

Ostermeier lucrează la Schaubühne din anul 1999. În 2008, a simțit că este pregătit să monteze Hamlet. Făcând-o, el și colaboratorii lui au pornit de la premisa că, așa după cum scria cu mulți ani în urmă John Elsom (cf. „Mai este Shakespeare contemporanul nostru?”), Shakespeare este un autor elastic.

„Hamlet”-ul lui Ostermeier continuă să rămână o tragedie personală și de familie. Dar și un spectacol despre noi, cei de azi. Despre lumea noastră haotică, obsedată de lucruri, de obiecte, de avuție, de putere.

În timpul reprezentației, auzim de câteva ori obsedantul monolog „A fi sau a nu fi”. Marius von Mayenburg, autorul traducerii în limba germană a textului și dramaturgul spectacolului, a avut grijă să facă astfel încât să existe multiple diferențe lingvistice și stilistice în felul în care a sunat sus-menționatul monolog. Și țin foarte bine minte că același lucru i-a izbutit perfect și Ozanei Oancea care a realizat traducerea pentru reprezentațiile de la București și Craiova.

Hamlet vrea să răzbune crima lui Claudius și a Gertrudei, dar și moartea tatălui său. Numai că, în viziunea lui Ostermeier, Hamlet e departe de idealismul personajului shakespearian. Hamlet e, la rându-i, doritor de putere. E o ființă comună, e dintre noi și e de-al nostru. Se visează purtător al coroanei, la fel cum se visează și Claudius. Poate și Polonius (Robert Beyer, singurul actor slab din punct de vedere fizic din distribuție). Nu îl mai vedem citind. Ci doar mâncând. Mâncând și înjurând.

De mâncat, mănâncă la greu, copios mai toate personajele din spectacol. Iată de ce Jan Pappelbaum, creatorul decorului, a ales drept element principal pentru aceasta o masă lungă. Simbol al praznicului de înmormântare și al nunții. Masa e mișcată cu ajutorul unei tehnici speciale. Acesteia i se adaugă mult pământ. Pământul mormântului superficial închis al bătrânului rege Hamlet, pământul în care atât tânărul Hamlet, cât și Claudius caută coroana. O găsesc și-o pun pe cap, uneori invers. Pământul e udat mereu fie de ploaie, fie cu un furtun. În el cad mereu, se mânjesc aproape cu voluptate personajele. Pământul acesta nu prea vrea să primească sicriul lui Hamlet cel Bătrân. Iar groparul se împleticește și cade.

Personajele din această versiune a lui Hamlet sunt obsedate de ființare. Iar ființarea exclude puritatea. Ființarea înseamnă putere, posesie. Atât și nimic mai mult. Hamlet-ul din spectacol (celebrul Lars Eidinger) e grăsuț, obosit, fanatic. Actorul își pune burta la vedere. Hamlet e și histrionic. Nu mai aduce o trupă de actori. Joacă el însuși „Uciderea lui Gonzago”. Își imaginează cum îl va ucide el însuși pe Claudius (Urs Jacker). Acesta, masiv, înalt, apare, la un moment dat, cu o cămașă înroșită. Ofelia e departe de a fi o castă, o pură. Jucată fiind de aceeași actriță ce o joacă și pe Regină (Jenny König) ni se sugerează că ar fi ea însăși o viitoare Gertrudă.

Ostermeier face mereu apel la o cameră video. Aceasta le devine actorilor un partener. Dar și un ajutor pentru Horatio (Damir Avdic), cel ce e însărcinat de Hamlet să îi spună și să ne împărtășească povestea.

Când a decis el însuși să devină un alt fel de Horatio, un Horatio al vremurilor noastre, al secolului XXI,  Thomas Oatermeier a știut foarte bine că nu ne spune toată povestea, așa cum a scris-o Shakespeare. Împreună cu Marius von Mayenburg a tăiat zdravăn din text. A făcut-o conștient că în textul lui Shakespeare sunt mai multe piese. A făcut-o cu gândul că fiecare dintre noi putem alege câte una. Spusă prin intermediul a doar șase actori. Dar ce actori!!! Ei trebuie aplaudați. Și de-abia apoi scenotehnica din spectacol. Impresionantă. Numai că, fără ei, scenotehnica nu ar fi făcut nimic. Cât de multe am avea de învățat din asta!

Teatrul Schaubühne din Berlin, Festivalul Elenic din Atena și Festivalul de la Avignon

„Hamlet” de William Shakespeare

Regia: Thomas Ostermeier

Dramaturgia: Marius von Mayenburg

Decorul: Jan Pappelbaum

Costume, Design: Nina Wetzel

Muzica: Nils Ostendorf

Video: Sébastien Dupouey

Light Design: Erich Schneider

Lupte: René Lay

Distribuția:

Claudius: Urs Jucker

Hamlet: Lars Eidinger

Gertrude, Ophelia: Jenny König

Polonius, Osrik: Robert Beyer

Horatio, Güldenstern: Damir Avdic

Laertes, Rosenkranz: Franz Hartwig

Data difuzării on line: 1 aprilie 2020