Anton Pavlovici a scris „Platonov”, cunoscută deopotrivă sub numele de „Un Hamlet de provincie” sau „Piesă fără titlu” când nu avea nici 20 de ani. În 1878. Nouă ani mai târziu scria „Ivanov” şi, de abia în 1895/1896, dădea prima marea sa piesă, cu adevărat cehoviană, „Pescăruşul”. Piesă „cu adevărat cehoviană” sau, mai curând, socotită astfel de exegeza literară universitară a creaţiei sale dramatice.

În anii din urmă, feluritele puneri în scenă fie ale lui „Platonov”, fie ale lui „Ivanov”, impun reconsiderări. La nivelul delimitărilor dintre ceea ce este „cehovian” şi ceea ce este „necehovian” în creaţia lui Anton Pavlovici. De revizuit sunt şi aprecierile referitoare la valoarea celor două scrieri. Care, da, e foarte adevărat, nu au nici soliditatea, nici supleţea, nici concentrarea, nici impactul „Pescăruşului”, ale „Unchiului Vanea” ori ale celor „Trei surori”, dar nici nu sunt atât de slabe cum au fost adesea calificate de critică şi de literatori. Aceștia au acceptat să vadă în ele numai „arpegii” sau „exerciţii de digitaţie” în vederea marilor creaţiei, dar nu mai mult. Când, poate, mult mai corect şi mai la îndemână ar fi să se vorbească despre creaţia dramaturgică cehoviană ca un „spaţiu continuu”, ca un loc al metamorfozelor, al precizărilor şi al devenirilor, aşa cum este concepută într-un chip ceva mai modern ideea însăşi de istorie literară.

De altminteri, nici nu ar fi pentru prima dată când valorizări scenice, cele care, în ultimă instanţă, validează sau nu teatralitatea şi virtuţile dramaturgice ale unei piese de teatru, ar impune reevaluări, reconsiderări sau revizitări. Caragialeologia mi se pare cel mai bun argument în acest sens. Un întreg mod de a-l comenta literar pe I.L. Caragiale, scrierile lui pentru scenă şi nu numai s-a reconfigurat după celebrul, magistralul „D-ale carnavalului” al lui Lucian Pintilie. Până atunci mulți au spus că „D-ale carnavalului” ar fi o piesă proastă, cea mai proastă a lui Caragiale. De ce nu s-ar putea oare întâmpla şi în cazul scrierilor lui Cehov ceva asemănător?

De altfel, recentele stagiuni au adus cu ele câteva foarte bune spectacole cu „Platonov”, dar și cu „Ivanov”. A fost mai întâi cel de la Trupa „Tompa Miklós” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, remarcabilă înfăptuire a regizorului Harsanyi Zsolt, neurmată, din nefericire, aşa cum mi-aş fi dorit, de replici de aceeaşi intensitate valorică care să stea ca atare pe fişa de creaţie a directorului de scenă. Spectacolul avea avantajul contribuţiei unui foarte bun dramaturg, identificat în persoana tânărului teatrolog Csep Zoltan. A urmat un „Platonov” al lui Alexandru Dabija, montat la Teatrul Naţional „Radu Stanca”, în decorul somptuos chiar şi în formulă de studio al lui Dragoş Buhagiar. Spectacol cu o geometrie valorică exasperant de variabilă. L-am văzut de mai multe ori şi am trecut, cum s-ar zice, de la agonie la extaz. Ivanov a avut parte de un bun spectacol montat la „Bulandra” de Andrei Șerban, cu Vlad Ivanov, Victor Rebengiuc, Marius Manole și Cornel Scripcaru în distribuție.

Iată, am avut apoi, mai exact în anul 2015, „Platonovul” Andreei Vulpe de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Spectacol fără doar şi poate bun, serios, inteligent construit, surprinzător, remarcabil susţinut actoriceşte. Excelent scenografiat de Daniel Titza, într-un spaţiu amintind de o supradilatată zi de vară, zi de odihnă şi confruntare. L-am revăzut în 27 martie, chiar de Ziua Mondială a Teatrului. Mi s-a părut la fel de bun ca atunci când l-am văzut întâia dată, dacă îmi aduc bine aminte în Sala Studio a Odeonului, cu ocazia unei ediții a FNT.

Dacă Andreea Vulpe şi-ar fi luat alături, drept colaborator de nădejde, un dramaturg (în sensul german al cuvântului), dramaturg care să o ajute să pună ceva mai multă ordine în textul cehovian, din cale afară de stufos, text ce putea apărea scenic mai drastic amputat şi mai riguros toaletat, cred că ar fi fost extraordinar. E, adesea, nevoie în teatru de ceea ce francezii şi teoria lor teatrală numesc „un oeil de trop”. Care mai niciodată nu se dovedeşte „de trop”. Dimpotrivă. Ochiul acesta observă derapajele, deraierile, excesele de entuziasm. Care apar firesc şi explicabil şi e foarte frumos că se întâmplă aşa, şi ca urmare a pasiunii cu care se lucrează la un anume spectacol. Drept consecinţă a identificării prea apăsate cu textul şi cu viziunea asupra acestuia. Pariez pe orice că la Platonov de la teatrul brăilean s-a lucrat cu multă, cu foarte multă pasiune. Cu drag şi cu vibraţie. Cu spirit de echipă.

Andreea Vulpe a avut ideea excelentă de a concentra întâmplările, multe şi adesea parazitare din piesa lui Cehov, în ciclul a 24 de ore. Ca în tragedia clasică. A adus pe scenă o zi albastră. Povestea, ca şi spectacolul de altminteri, încep lent, poate prea lent. Într-un amestec de indiferenţă, alcoolism, bucurie feminină în creştere. Bucurie şi pasionalitate legate şi generate de prezenţa lui Mihail Vasilievici, personaj-magnet, în ciuda condiţiei sale sociale nu tocmai de invidiat de învăţător căsătorit, cu un copil şi cam fără bani. Conflictele se precizează, devin din ce în ce mai acute, mai violente pe măsură ce orele trec. Cu surse în antecedente mascate, niciodată uitate. Ajung la apogeu odată cu căderea serii, atunci când în casele cvasi-pierdute din cauza datoriilor ce nu pot fi în niciun caz plătite ale generălesei Voiniţeva şi ale fiului său vitreg, Serghei, se pornesc o petrecere şi un dans. Dans ce pare a nu se mai termina. Dans pe ritmuri nu ruseşti (mai nimeni nu mai vrea azi să trateze à la russe piesele lui Cehov) spaniole, latino, întrerupte în două sau trei rânduri de alte ritmuri din aceeaşi zonă. Toate replicile, toate dialogurile se consumă pe această muzică obsesivă. Energiile cresc, devin necontrolabile cum devin şi sentimentele, şi pasiunile, şi urile. Destinatarul tuturor este lucidul, auto-iluzionatul, sincerul, mincinosul, iresponsabilul, fermecătorul, dezgustătorul Platonov. Vidul ambalat frumos. Hamletul de provincie. Tragedianul fără voie. Omul fără însuşiri. Victimă şi călău deopotrivă. Laş definitiv şi curajos de moment. Demn de o clipă şi nedemn pe viaţă. Personaj de o maximă policromie, de o inegalabilă versatilitate, condiţie admirabil surprinsă de foarte tânărul actor Silviu Debu. Unul dintre liderii generaţiei sale care, dacă va avea noroc, dar şi voinţă, va fi cu siguranţă unul dintre marii actori ai ţării. Aşa că totul se transformă într-o terifiantă Noapte a Walpurgiei foarte bine desenată, paginată, luminată de Andreea Vulpe (regizoarea semnează şi un izbutit light design). Şi de actorii din distribuţie. Alături de Silviu Debu, aprecieri la superlativ merită Ionuţ Vişan, cu adevărat şi fără rezerve foarte bun în rolul doctorului Nikolai Ivanovici Trileţki.

Şi el policrom, şi el sigur pe rol, şi el într-o creaţie de top. Sunt foarte buni Mihaela Trofimov în Anna Petrovna, Corina Borş în Saşa, Dan Moldoveanu în Porfiri Semionovici Glagoliev, Liviu Pintileasa, de bun efect în abrutizat-amorezatul Osip. Dar şi Valentin Terente în Serghei (care nu e defel mic la stat, cum glăsuieşte textul, text lăsat ca atare şi care ar fi putut fi lesne adaptat în consecinţă) Adrian Ştefan în puşlamaua agitată Kirill, duetul Costică Burlacu – Alexandru Marin (cei doi Vengherov), Marcel Turcoianu (Bugrov). Îndrăgostite, disperate, umilite, adunându-se la căpătâiul muribundului cu efect scenic controlat până şi în momentul final Platonov, Narcisa Novac (agresiva şi nechibzuita Grekova) şi Emilia Bebu (Sophia), care ar mai fi avut câte ceva de lucrat şi la proeminenţa rolului, dar şi la calitatea dicţiei. Plus Emilia Mocanu (Katia).

Teatrul „Maria Filotti” din Brăila

„Platonov” de A.P. Cehov

Regia artistică, adaptare, ilustraţie muzicală şi light design: Andreea Vulpe

Scenografia: Daniel Titza

Cu: Silviu Debu, Mihaela Trofimov, Valentin Terente, Ionuţ Vişan, Emilia Bebu, Corina Borş, Narcisa Novac, Liviu Pintileasa, Marcel Turcoianu, Dan Moldoveanu, Adrian Ştefan, Costică Burlacu, Alexandru Marin, Emilia Mocanu;

Data difuzării online: 27 martie 2020