Percepţia receptării este cea care determină răspunsul „la cald” al spectatorului la ieşirea din sala de spectacol. Acel „mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut” care sintetizează fără argumente impresia imediată. Înainte de formularea unor motive, de asocierea unor cunoştinţe anterioare care să ofere context, de remarcile mai nuanţate cu privire la elementele spectaculare, există această poziţionare foarte instinctivă pe care o dă gustul filtrat prin receptare; cum anume primeşti un spectacol în timp real, bazându-te strict pe experienţa vizionării. Iar această percepţie se poate schimba în timp în raport cu acelaşi spectacol. Spectacolul se schimbă şi tu, de asemenea. Factorul „timp” este decisiv şi în acest aspect.

Experienţa privirii online a spectacolului „Hamlet” în regia lui Thomas Ostermeier, montat în 2008 la Schaubühne din Berlin, a reactivat din memoria afectivă exprienţa ca spectator de acum doisprezece ani, atunci când mirosul de pământ se impregna, parcă, în hainele tuturor spectatorilor din Sala Mare a TNB, iar umezeala parcă ţi se impregna în oase. Pecepţia de atunci, a studentei care privea cu cei mai miraţi ochi un „Hamlet” care nu semăna deloc nici cu interpretările clasice pe care le ştia până atunci, nici cu impresia sa incompletă despre teatru, a fost completată acum de experienţa acumulării de repere şi diversificarea gustului. Ceea ce acum doisprezece ani impunea respect şi stârnea curiozitate, acum şi-a găsit motivele şi argumentele. Atunci percepţia imediată, personală a spectatorului era „nu mi-a plăcut, dar nu ştiu de ce”, care acum s-a transformat în „îmi place, pentru că…”. Acelaşi spectacol, aceeaşi persoană şi timpul care a trecut între două întâlniri în contexte diferite.

Montarea are claritate şi lumea pe care o aduce pe scenă este constantă cu sine însăşi. Există coerenţă în mijlocul unui haos aparent. Adevărul este tratat prin prisma unui Hamlet care devine nebun cu adevărat şi nu mai poate face distincţia între duşmani şi aliaţi. Îşi pierde progresiv simţul realităţii, devine dezorientat, iar manipularea atât a adevărului, cât şi a realităţii îşi găsesc echivalentul în tehnica de joc bazată pe asumarea simulării drept principiu ordonator. Vedem totul prin ochii lui Hamlet, prin intermediul camerei video – un procedeu care acum s-a banalizat, dar care îşi are necesitatea probată în spectacol. Ne este foarte cunoscut acest Hamlet contemporan înnebunit, îmbrăcat în costum, care strigă ritmic: „All the party people in the house say Yeeeeee!” Nu a îmbătrânit deloc. Rezolvările lui Thomas Ostermeier nu sunt datate. Începutul spectacolului, acea înmormântare stânjenitoare în ploaia care cade la vedere dintr-un furtun, rămâne o scenă care de sine stătătoare conţine întreaga constelaţie de relaţii dintre personajele centrale. Ce propunea acum doisprezece ani Ostermeier e mai viu şi mai inspirat decât multe dintre invenţiile de ultimă oră. Videoproiecţiile care atunci încă nu erau redundante îşi găsesc scopul precis în spectacol. Cei şase actori care acoperă toate rolurile schimbă ingenios identităţile, iar convenţia e uşor de acceptat, în contextul dat de regizor. Sentimentul de „totul s-a făcut deja”, pe care îl avem de multe ori astăzi în sala de spectacol din cauza folosirii în sine a unor mijloace scenice, nu se instalează în acest spectacol. Chiar dacă am mai văzut şi ştim şi răs-ştim toate trucurile, fiecare îşi găseşte necesitatea şi motivaţia; locul rotiţelor din angrenajul scenic e bine stabilit, iar maşinăria funcţionează.

Nicio vizionare nu e infailibilă. Nicio părere nu e definitivă. Schimbarea continuă prin care trecem odată cu timpul care se scurge prin noi alterează impresii în concordanţă cu devenirea perpetuă. O revizitare a unui spectacol, fie ea chiar şi în variantă mijlocită de un suport video, generează acest tip de întâlnire dedublantă: pe de-o parte se activează sentimentele şi perceţia de atunci, iar pe de o alta se creează noi repere ale sinelui tău din prezent. Impresia poate fi aceeaşi, poate avea acelaşi sens care să difere în intensitate, sau poate fi diametral opusă. Nu înseamnă neapărat că una din poziţionări este greşită; sunt doar diferenţele pe care le creează tot ce presupune trecerea timpului. Adevărul de atunci diferă de cel de acum. În raport absolut doar una dintre impresii poate fi adevărată. În raport cu momentul din timp, fiecare e la fel de validă. Sinceritatea percepţiei determină acest fapt.

„Hamlet” în regia lui Thomas Ostermeier este un spectacol-bornă ce construieşte cu instrumente bine alese o lume pe care o relevă în toată splendida sa mizerie. Acel miros rânced şi acea umezeală osobitoare vorbesc foarte pe înţeleseul spectatorilor indiferent dacă sunt mai tineri sau mai bătrâni cu doisprezece ani. Un spectacol consistent şi percutant, şocant, poate, prin virulenţa energiei pe care o emite, rămâne un reper nu doar datorită inovaţiilor, rezolărilor regizorale originale sau jocului intens al actorilor; relevanţa în timp a unei propuneri este dată de felul în care se raportează pubilcului indiferent de context şi dată. Un spectacol care vorbeşte strict despre un interval limitat de timp devine istorie odată cu încheierea acelei perioade. Un spectacol, asemenea unei piese, devine universal atunci când îşi depăşeşte timpul şi iese din „termenul de valabilitate” la fel de proaspăt ca la premieră.