Pe tot parcursul lunii martie, Teatrul bucureștean „L.S. Bulandra” și-a respectat nedezmințit programul de spectacole. A difuzat online toate reprezentațiile dinainte anunțate. Dintre care și una cu „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Șerban.

Am căutat prin arhiva personală foaia-program primită cu ani buni în urmă, atunci când am văzut în sală montarea. Foaia mi s-a părut și acum, ca și atunci, cam pauperă, numai că în ea regizorul, bun condeier, face observații și mărturisiri ce mai mult ca sigur merită a fi luate în seamă. Am regăsit-o și pe aceea în care mărturisește nu e un adept al teatrului brechtian. Că nu se împacă cu morala lui excesiv de simplistă și prea dogmatică, cu personaje net delimitate în buni și răi, în victime și călăi. Tot acolo, Andrei Șerban își mărturisește aversiunea față de ideologia comunistă falimentară al cărei partizan și propagandist a fost Bertolt Brecht, dar și față de ipocrizia dramaturgului. Care, la urma urmei, era reflexul ipocriziei regimului comunist din fosta RDG. Un regim ce le-a pus la dispoziție lui Brecht și soției sale, actrița Helene Weigel, un teatru, Berliner Ensemble, frecventat cu precădere nu de săracii muncitori din Est, ci de oamenii din Vest.

Aș zăbovi puțin asupra afirmațiilor regizorului. Fără doar și poate, Bertolt Brecht nu a fost defel ceea ce înseamnă „un monument de moralitate”. Carl Zuckmeyer îl caracteriza cu maximă duritate, dar deloc neîndreptățit, drept „o corcitură între un camionagiu și un seminarist iezuit”, iar Paul Johnson, în celebra lui carte „Intelectualii”, își mărturisea neputința de a scrie un singur cuvânt bun la adresa dramaturgului. Care și-a acceptat cu o imoralitate desăvârșită, condiția de „trofeu” al comunismului est-german, de exponat de vitrină al acestuia.

Acceptarea aceasta dezonorantă nu s-a făcut deloc pro bono, ci contra unor sume imense, a unor privilegii extraordinare, contra dreptului de a avea conturi în străinătate ș.a.m.d. Brecht a tot vorbit în conferințele sale bine plătite, o face și în piesele sale, despre „omul de tip nou” al cărui prototip era el însuși. Omul de tip nou era și trebuia să fie ipocrit, cu două fețe, în alb și negru, de fapt mai cu seamă în negru, adică unul fără suflet. Să nu fi știut oare atunci Brecht că despre omul de tip nou au vorbit primii naziștii?

Toate aceste poncife, toate aceste minciuni, toate concesiile lui Brecht făcute comunismului, culminând cu aceea de a fi fost un propagandist al acestuia sunt rafinat parodiate și actualizate în spectacolul lui Andrei Șerban. Câteodată chiar la modul înșelător. Regizorul lasă impresia unor rezolvări elementare, la prima mână, chiar „infantile”, cum s-a grăbit să le califice o criticiță definitiv marcată de hiper-activism și de stângism de fațadă și care nu a aflat și nu a învățat nimic din capcanele pe care Andrei Șerban le întinde câteodată spectatorilor, dar și criticilor. Așa cum a făcut-o, de pildă, atunci când a montat la Opera Română din București controversatul „Oedip”.

Da, e foarte adevărat, în spectacolul de la „Bulandra”, Shen Te e îmbrăcată în alb, iar Shui Ta în negru. E modul adoptat de regizor pentru a se „distanța” de împărțirea în buni și răi, de simplificările brechtiene, sesizate în cuvântul tipărit în foaia-program. De a se amuza pe seama acestor împărțeli ce reduceau oamenii la categorii. La fel de adevărat e că, în același spectacol, sunt acroșuri, referințe nu doar lexicale la actualitatea imediată, de la problema chiriașilor și a caselor naționalizate la mișcarea Occupy. Însă nu fiindcă Andrei Șerban ar fi recurs la soluții la prima mână fiind lipsit de inspirație, ci pentru că, pur și simplu, ajungând să îl cunoască foarte bine pe Brecht, are tot dreptul să își imagineze că, dacă dramaturgul ar fi trăit azi și dacă cineva i-ar fi plătit bine vreo piesă pe astfel de teme, nu ar fi ezitat să le scrie.

Doamna Iang nu vorbește cu accent evreiesc pentru că Andrei Șerban ar fi antisemit, așa după cum scandalos a insinuat criticița cu pricina, ci pentru că regizorul a citit-o pe Hannah Arendt și cartea ei de căpătâi, „Originile totalitarismului”. Carte în care ilustra cercetătoare explică pe larg cum s-a ajuns ca evreul să fie socotit drept cea mai mercantilă ființă de pe lumea aceasta.

Dacă cineva se arată mirat de inapetența declarată de regizor față de omul Brecht, dar și față de unele dintre scrierile acestuia și vede aici o contradicție știind că montarea de la Bulandra e a treia apropiere a lui Andrei Șerban de „Omul cel bun din Seciuan” (prima s-a petrecut la Piatra Neamț în 1968, a doua în 1975, la Teatrul La MaMa), răspunsul îi este servit de un alt pasaj din același cuvânt tipărit în foaia-program. „…Brecht a influențat direcția teatrului începând din secolul 20 până azi, el a revoluționat scena pornind de la o idee-cheie: distanțarea, din care continuăm să ne hrănim în teatru. Cu toții vorbim despre ea, fără să știm prea bine ce înseamnă”.

Spectacolul de la „Bulandra” ne arată ce crede Andrei Șerban despre „distanțare”, ce știe despre ea, cum o înțelege. Pariez că regizorul nu a vrut să aducă în scenă o distanțare ca la carte, una „de manual”. Tocmai de aceea a amestecat în montarea sa transferuri dinspre stilul și specificul de joc al teatrului asiatic pe care îl cunoaște ca nimeni altul, dublarea pleonastică a vorbelor prin gesturi, „ieșirile din rol” și dialogurile personajelor/actorilor cu sala cu ceva din arsenalul cabaretului. Care de data asta nu garantează, nu incumbă happy-end-ul ce intră în specificul său, ci epilogul cvasi-optimist, ușor „confuz”, deschis spre un „cum vă place al spectatorilor”. Care au dreptul să aleagă sfârșitul ce le convine, singura restricție ce li se impune fiind aceea de a nu aplauda în picioare.

Un tânăr regizor citit și talentat cu care am vorbit la telefon după ce am văzut spectacolul și care îl văzuse cu mult înaintea mea, mi-a spus că i s-a părut că acesta ar fi cam „ca la operă”. Cred că interlocutorul meu nu se înșela deloc. Cu un singur amendament. Pe care îl aduc în discuție știind foarte bine că ipoteza mea poate fi riscantă, că e rodul unei impresii, al unor amintiri deja și de data asta din fericire nu tocmai clare, al unor interpretări prea personale. Cred că tot în numele felului său propriu de a înțelege distanțarea, Andrei Șerban și-a amintit că în tinerețea lui românească, cu imensa ei șansă autocreată, de altminteri, de a nu fi marcată și siluită de „chinezăreala” și „coreinizarea” acelui teribil iulie 1971 și nenorocitele-i „teze”, regizorul a văzut cândva, la cinematograf sau la televizor, baletele în mare vogă în epocă de genul „Fetei cu părul cărunt”. A luat și transferat din ele înspre spectacolul lui un pic din grotescul și anartisticitatea lor, le-a prelucrat și  metamorfozat și le-a transformat în atuuri ale montării.

O montare care mai are două atuuri mari. Prima e superba, delicata, impresionanta, minuțioasa scenografie a Iulianei Vâlsan. Cu nenumăratele flori de maci puse cu susul în jos și cu trimiterile-i simbolice la lumea à rebours. Cu invazia de căsuțe din planul secund al scenei. Sugerând locuințele oamenilor din Seciuan și complexul rezidențial „bidon”, mincinos, al domnului Shu Fu.

Cea de-a doua e reprezentată de distribuție. Mă rog, de distribuții. Cea pe care am văzut-o eu mi se pare impecabilă. Începând cu Alexandra Fasolă, pe care am remarcat-o mai demult, în spectacolele lui Victor Ioan Frunză de la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din București și continuând cu minunatul rol din Yentl de la Teatrul Evreiesc de Stat în regia lui Erwin Simșensohn. Rol ce i-a adus actriței un binemeritat premiu UNITER.  Și care aici e magnifică, policromă, defel unilaterală – curios! – la fel de umană, adică de omenește credibilă, în buna Shen Te și în răul Shui Ta. Alexandra Fasolă e, fără doar și poate, o mare actriță, așa cum un mare actor e Vlad Ivanov fără cusur, copleșitor în toate cele trei roluri ce i-au fost încredințate de regizor – Vang, Shu, Femeia. Dacă ar fi să compar cu vreun rol, cu vreo performanță anterioară a actorului creația/creațiile lui Vlad Ivanov din „Omul cel bun din Seciuan” gândul m-ar duce la complexa, la admirabila lui izbândă din „Elizaveta Bam”, tot de la Teatrul „Bulandra”, în regia lui Alexandru Tocilescu. Cătălin Babliuc îl joacă pe Sun, pilotul condamnat de criză să rămână la sol, asemenea unui mic șmecheraș, escroc sentimental, „om nou” în devenire, încă nu definitiv pervertit. Tot el îl interpretează foarte bine și pe Bunic. Zeii sunt, de fapt, zeițe, cu toate derogările și nuanțările nicidecum de suprafață presupuse de schimbarea de sex, interpretate savuros de Rodica Mandache, Manuela Ciucur și Mirela Gorea, Rodica Mandache adjudecându-și și reușita din Doamna Iang. Dreptul la superlative îl au în egală măsură Daniela Nane (Proprietăreasa), Profira Serafim (Tâmplarul/Bătrânica), Adrian Ciobanu (Polițistul/Șomerul), dar și Marcela Moțoc, Mihai Niță, Silvana Negruțiu, Adela Bengescu, Simona Pop, interpreții membrilor Familiei.

Un drept pe care îl are, înainte de orice, spectacolul însuși, în întregul său.

Teatrul „L. S. Bulandra” din București

„Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht

Traducerea și adaptarea: Andrei Șerban și Daniela Dima

Regia: Andrei Șerban

Scenografia: Iuliana Vâlsan

Muzica compusă și interpretată de: Raul Kusak

Coregrafia: Andrei Șerban

Coregrafia cântecelor celor opt și alte cântece: Andrea Gavriliu

Lighting design: Andrei Șerban

Cu: Alexandra Fasolă, Vlad Ivanov, Cătălin Babliuc, Rodica Mandache, Manuela Ciucur, Mirela Gorea, Daniela Nane, Profira Serafim, Adrian Ciobanu, Marcela Motoc, Mihai Niță, Silvana Negruțiu, Adela Bengescu, Simona Pop

Data difuzării online: 28 martie 2020 

Foto: Mihaela Marin