Până la un anume punct şi la o privire superficială, „Îndoiala”, piesa dramaturgului şi cineastului american John Patrick Shanley, poate părea un text oarecum anacronic.

În text e vorba despre o sumă de fapte ce s-ar fi petrecut cândva prin anii ‘60 ai secolului trecut, într-o Americă încă traumatizată de asasinatul căruia i-a căzut victimă preşedintele J.F. Kennedy. O Americă teribil de intolerantă din punct de vedere rasial, deloc pregătită să îi vadă amestecaţi în aceeaşi sală de clasă pe elevii albi cu cei de culoare. O Americă încă şi mai puţin îngăduitoare atunci  când vine vorba despre normele, cutumele şi rânduielile bisericeşti. O țară cu o biserică ai cărei slujitori adoptă atitudini foarte drastice faţă de fraţii şi surorile lor ce cutează a se gândi, cu atât mai mult cu cei ce încearcă să pună în practică oarecare înnoiri şi sunt animaţi de elanuri reformatoare. Mai că nu îţi vine să crezi, la aceeaşi privire superficială, că piesa aceasta a fost scrisă în 2005, că a obţinut un premiu Pullitzer, că s-a jucat cu imens succes pe Broadway acum doar cincisprezece ani, că se joacă astfel şi acum, că după ea s-a făcut un film în care a fost convinsă să joace Meryl Streep.

Și toate acestea deşi rolurile sunt cum nu se poate mai generoase. Cu toate că ştii că America nu este peste tot la fel, că, în unele dintre Statele ce o compun, legislaţia încă este cum nu se poate mai conservatoare, cum conservatori îi sunt şi mulţi dintre locuitori, dar că în altele lucrurile stau cu tot altfel, ai putea avea impresia că „Îndoiala” vorbeşte despre lucruri de mult revolute.

Nici vorbă despre aşa ceva. Scrierea are mai multe niveluri de semnificaţie şi abordează cu o măiestrie scriitoricească şi dramaturgică demne de toată stima mai multe probleme. Scrierea lui John Patrick Shanley nu este doar una despre intoleranţă şi refuz, ci şi una despre îndoială. Ce se poate insinua în credinţă, în învăţăturile Bisericii, în oamenii acesteia, în propriul eu şi în raport cu propriile fapte. Iar tot mai frecventele dezvăluiri despre abuzurile comise asupra copiilor de oameni în sutană, abuzuri admise şi regretate public de Sfântul Scaun sporesc actualitatea scrierii. Şi îi asigură impactul şi într-o ţară preponderent ortodoxă, dar cu mulţi ierarhi deloc predispuşi la înnoire, aşa cum este România.

Tânărul, talentatul, inteligentul şi cultivatul regizor Eugen Gyemant, aflat în anul 2014 când a avut loc premiera acestei montări pe care am văzut-o mai întâi în Sala Studio și zilele acestea datorită transmisiei online, a avut aşadar toate motivele din lume pentru a traduce piesa şi a dori să o monteze. Iar Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, aflat, la data premierei, de un an şi jumătate, de când la conducerea sa a poposit teatrologul Lucian Sabados, în plin proces de revenire la forma artistică de invidiat pe care i-a asigurat-o fosta directoare Veronica Dobrin, toate motivele să şi-o dorească în repertoriu. Nu doar fiindcă „Îndoiala” e o piesă bună, o piesă bine scrisă, ci şi pentru că teatrul dispune de actorii ce ar fi putut să îi asigure scrierii nu numai ce se cheamă o „distribuţie posibilă”, ci chiar o distribuţie ideală. Liliana Ghiţă, actriţă cu experienţă, cu multe succese în palmares, familiarizată cu felurite stiluri de teatru, versată în teatrul clasic, dar şi în cel contemporan sau extrem contemporan are toate datele spre a o juca exemplar pe Sora Aloysius Beauvier. Emilian Oprea, actor tânăr, extrem de prezentabil, cu o ţinută scenică de invidiat, vedeta masculină a Teatrului brăilean, care și-a reconfirmat condiția în ceea ce a urmat după, atât pe scenă („Tartuffe”, „True West”,  excelentul Trigorin din „Pescărușul” de la unteatru sau Verșinin din „Trei surori” de la TNB) cât și de film („De ce eu?” serialul „Vlad”)  însă mult mai mult decât o vedetă locală, artist în toată legea, format, pe care – slavă Domnului! – l-a descoperit, în sfârşit!, cinematografia românească, înzestrat cu o voce caldă, frumos timbrată, e interpretul ideal pentru Părintele Brendan Flynn. Corina Moise, azi o componentă de bază a așa numitei Trupe fără nume închegată în jurul regizorului Victor Ioan Frunză și a scenografei Adriana Grand, are ingenuitatea şi, evident, ştie să joace riguros şi penetrant cvasi-naivitatea sorei James. Ramona Gângă îşi face foarte bine datoria în rolul episodic Doamna Müller. Unde mai pui că, deşi interpreta trebuie să joace o femeie de culoare, regizorul, convins de forţa sugestiei în teatru, nu a sulemenit-o inutil, fapt ce ar fi condamnat-o la un ridicol evident.

Eugen Gyemant, în pofida tinereţii sale, s-a dovedit încă o dată că știa încă de pe atunci să lucreze cu actorii şi că, mai ales, e foarte convingător în lucrul cu actriţele. Ştiu, am văzut aceasta cu ocazia spectacolului „Yom Kippur”, montat de el la Teatrul de Nord din Satu Mare.

Şi aici, în spectacolul cu „Îndoiala”, Eugen Gyemant pare să fi fost inspirat, riguros, exact. A cumpănit minuţios ponderea fiecărei secvenţe, i-a găsit spaţializările adecvate. L-a ajutat mult colaborarea cu scenografa Cristina Milea care semnează o scenografie frumoasă, realistă şi simbolică deopotrivă, bine valorată de light design şi de operatorii de lumini Mihai Andrei şi Enică Cociaş. Spectacolul se reţine datorită elaboratei, însă nu şi calofilei retorici a imagini ce îl individualizează.

Teatrul „Maria Filotti” din Brăila

„Îndoiala” de John Patrick Shanley

Traducerea: Eugen Gyemant

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Cristina Milea

Cu: Liliana Ghiţă, Emilian Oprea, Corina Moise, Ramona Gângă şi copiii Dragu Sorin şi Caplea Nicolae Andrei

Data difuzării  online: 3 aprilie 2020