În anul 2010, Alexandru Dabija a montat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași spectacolul cu piesa „O noapte furtunoasă”. S-a stârnit atunci în critica teatrală românească o dispută care cred că a fost chiar mai aprigă decât cea din momentul premierei absolute a piesei lui Caragiale. Oltița Cîntec a vorbit în Observator cultural despre un Caragiale scabros, în vreme ce, la polul opus, Marina Constantinescu a invocat în România literară un joc de magie. Controversa a fost rezumată excelent de Dan C. Mihăilescu în Dilema veche, în articolul „Nici nouă nu ne e ușor, nene Iancule!”.

Am așteptat, așadar, cu palpitațiune, să văd spectacolul, iar când, în fine, mi s-a împlinit dorința el mi s-a părut a fi unul scris, în mod  evident, cu o cerneală împrumutată din călimara lui Lucian Pintilie. Eram, carevasăzică, de partea Marinei Constantinescu.

Un an mai târziu, același Alexandru Dabija a pus în scenă la Teatrul de Comedie „O scrisoare pierdută”. L-am revăzut online săptămânile trecute. „Scrisoarea” de la Teatrul de Comedie este, era, infinit mai cuminte decât „Noaptea” de la Iași (s-o fi speriat atunci Sandu de apriga Oltița?) cu toate că și de data aceasta regizorul a rămas credincios toposului mahalalei.

Scenograful Puiu Antemir a imaginat o cameră sordidă, cu o chiuvetă ca vai de ea, cu toate că încăperea respectivă era locuința prefectului. Acesta parcă tocmai se trezise după o beție. Erau acolo o masă de lemn, lăzi cu ciuperci, și un perete din spatele căruia apăreau, precum niște spioni, toate celelalte personaje. Cu toate acestea, adică în pofida acestor elemente scenografice, „Scrisoarea”… de la Comedie nu era defel un spectacol care ar fi urmărit să ne arate că Alexandru Dabija ar fi voit scandal cu orice preț. Nu tu procese fiziologice la vedere, nu tu sex, nu tu alte drăcovenii.

Dabija nu a forțat deloc textul, nu l-a hăcuit, nu l-a siluit. Numai personajele secundare, gen Ionescu, Popescu, dăscălimea, Popa Pripici, au fost comprimate într-unul singur, excelent jucat de Dan Rădulescu. Pe care l-am descoperit atunci ca un real talent.

Caragiale era completat de muzica Adei Milea, în intimitatea căreia noutățile absolute erau asociate cu folclorul patriotard cântat de Dorina Chiriac, interpreta Cetățeanului turmentat. Actrița a dovedit atunci că ar fi putut oricând rivaliza cu un contorsionist. Caragiale mai era asezonat și cu niște versuri din excepționalul volum Cartea Alcool a lui Ion Mureșan, nu prea am înțeles nici atunci, nici acum din ce motiv, pe ce rațiune. Dragoș Huluba, în Pristanda, era la antipodul modelului. Personajul lui nu era ca un prâsnel. Nu avea motive. Mereu la datorie, mereu în slujba misiei a văzut atâtea. Îmbrăcat civil, în negru, așa cum sunt mai toate personajele, Pristanda era un plictisit. Pristanda al lui Dragoș Huluba era omul care știe foarte bine ce e cu politicienii, cum se pupă ei la urmă în Piața Endependenți, așa că rămânea fidel preceptului pupă-i în bot și papă tot.

Dabija a fost preocupat de lucrul cu actorii. Numai că nu a obținut peste tot aceleași rezultate. Marius Florea Vizante, în rolul lui Tipătescu, a fost bun, dar bun cu măsură. Aveam de-a face cu un Tipătescu sperios, fricos, labil. În relație cu felul în care și-a desenat evoluția Marius Florea-Vizante, jocul Mihaelei Teleoacă, destoinica interpretă a Coanei Joițica, era perfect valabil. Bun, măsurat, profesionist. Marcel Iureș a evoluat senzațional în Cațavencu. Apărea îmbrăcat complet în negru. Vedeam, am revăzut acum un Cațavencu sigur pe sine, convins că va câștiga partida și că va obține postura de candidat. Marcel Iureș devenea fabulos, savuros, de un comic fără margini în clipa în care Cațavencu era învins și accepta toate umilințele din sentința enunțată cu sadism de Zoe, moment în care Mihaela Teleoacă mi s-a părut, la rându-i, excelentă. George Mihăiță propunea o schimbare de perspectivă asupra lui Agamiță Dandanache. În interpretarea lui, acesta era mai puțin Gagamiță, nu era defel zaharist, se cam răsfăța, chiar juca acele confuzii ce au făcut celebru personajul. Era bun Florin Dobrovici în Farfuridi, iar Eugen Racoți era încă și mai bun în Brânzovenescu. În fine, Valentin Teodosiu avea o evoluție de excepție în Trahanache. Masiv, cu ochelari, înveșmântat și el de Anca Răduță în negru,  cu un glas melodios, susurat, pupăcios în exces (îl pupa mereu pe Tipătescu că doar și pe el avea în plan să îl ducă de nas), tacticos, cu un umor perfect dozat, uneori adormind pe neaștepate, Trahanache/Teodosiu mergea ca nu ca un bătrân. Din contră. Sărea ca o mingiucă. Părea caucicat.

Teatrul de Comedie din București

„O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale

Regie: Alexandru Dabija

Asistent regie: Corina Constantinescu

Decor: Puiu Antemir

Costume: Anca Răduță

Distribuție:

Ştefan Tipătescu – Marius Florea Vizante

Agamemnon Dandanache – George Mihăiţă

Zaharia Trahanache – Valentin Teodosiu

Tache Farfuridi -Florin Dobrovici

Brânzovenescu -Eugen Racoţi

Nae Caţavencu – Marcel Iureş

Ghiţă Pristanda – Dragoş Huluba

Un cetăţean turmentat – Dorina Chiriac

Zoe Trahanache – Mihaela Teleoacă

Ionescu, Popescu, Dăscălimea – Dan Rădulescu

Data vizionării online: 29 martie 2020