„Cerurile sunt veșnic albastre, iar pământul va rămâne ferm pentru mult timp și va înflori primăvara. Dar tu, omule, cât timp vei trăi?” (din „Cântecul Pământului” de Gustav Mahler)
Un festival multidisciplinar de artă. Așa se definește Wiener Festwochen. Sarcina sa este să „creeze un cadru pentru noi alianțe”. În deplin acord cu acest țel, ediția din acest an a prevăzut nu mai puțin de douăzeci și opt de lucrări comisionate sau coproduse împreună cu nume de răsunet internațional precum, printre alții, Milo Rau, Philippe Quesne, Romeo Castellucci, The Wooster Group, Tiago Rodrigues, Katie Mitchell, Tim Etchells, Anne Teresa de Keersmaeker, Marlene Monteiro Freitas, Tania Bruguera. La un buget de 12,5 milioane de euro, cincisprezece dintre acestea erau gândite a fi premiere mondiale.
Timp de cinci săptămâni, proiecte ambițioase și provocatoare urmau să fie prezentate publicului vienez. „Trăim într-o epocă pe care Bertolt Brecht ar fi numit-o vremuri întunecate”, spune directorul artistic Christophe Slagmuylder în cuvântul său introductiv din excelentul caiet program. O privire aruncată asupra titlurilor lucrărilor („Against Integration”, „Danse Macabre”, „Requiem”, „Heartbraking Final”) arată că „multe dintre ele se raportează la dispariție și moarte”. Astfel, ediția din 2020 „exprimă conștientizarea unui sfârșit”, aceasta fiind însă determinată și de „necesitatea de a facilita un viitor”. Sub motto-ul Ultima dată, De data aceasta, Data viitoare (Last Time, This Time, Next Time), temele festivalului gravitau în jurul timpului.
În 27 februarie, când a avut loc conferința de presă, în Austria încă nu ajunsese criza cauzată de Coronavirus. Așteptam cu toții cu nerăbdare evenimentele programate în deschiderea festivalului din 15 mai. Împreună cu activista indigenă braziliană Kay Sara, Milo Rau urma să prezinte un discurs legat de rezistența împotriva „integrării” în sistemul capitalist. Dacă în 2019 Rau arăta la Viena prima parte a trilogiei sale („Oreste la Mosul”), spectacolul din acest an („Împotriva integrării”) se bazează pe munca artistului elvețian în pădurile Amazonului. Adaptarea sa a tragediei Antigona a lui Sofocle explorează legătura între drama Antichității și turbo-capitalismul global din America de Sud. La rândul ei, artista și activista cubaneză Tania Bruguera urma să transforme o galerie de artă din centrul capitalei austriece într-o „Școală temporară de integrare”.
Programul Wiener Festwochen ar fi trebuit să reflecte provocările politice și ecologice actuale. Accentul era pus pe apelul de a ne schimba modelele de comportament iresponsabile referitoare la timp și consum. În pofida titlurilor sumbre, reînnoirea și sustenabilitatea constituiau ideile principale. Astfel, una dintre lucrările comisionate era „Cântecul Pământului”. În piesa de teatru muzical creată de Philippe Quesne, ciclul de lieduri omonim al lui Mahler constituia punctul de plecare pentru o planetă utopică, dar durabilă. Festivalul planificase, de asemenea, o nouă lucrare a lui Romeo Castellucci: „Requiem”, o liturghie funerară ca odă a vieții. Împreună cu dirijorul Raphaël Pichon și cu ansamblul Pygmalion, vestitul regizor se concentra pe ultima lucrare a lui Wolfgang Amadeus Mozart. „În versiunea scenică a lui Castellucci, speranța creștină de răscumpărare pentru viața de apoi devine un început necesar pentru următoarea generație. Dansuri în cerc și vopsele extravagante, materiale și imagini oscilează între sărbătorile nașterii și ale genezei și ceremonialele solemne de rămas-bun” – așa suna descrierea din caietul program.
Dintotdeauna programul deosebit de bogat al Wiener Festwochen a cuprins spectacole de teatru, dans, muzică, arte plastice, instalații, dezbateri, ateliere și „forme de artă noi care nu pot fi încă clasificate”. Cum ar fi arătat evenimentele dedicate teatrului? Prin intermediul esteticilor sale distinctive și al dezbaterilor contemporane, The Wooster Group ar fi adaptat piesa „Mama” de Bertolt Brecht. Transformarea peisajului urban și a societății erau modalitățile prin care grupul avangardist new-yorkez urma să abordeze textul etichetat ca fiind propagandistic în anii ’30. După succesul obținut cu „Sopro” la ediția precedentă, Tiago Rodrigues revenea în 2020 cu noua sa producție „Catarina e a beleza de matar fascistas”, o reflecție asupra relației dintre teatru și realitate, asupra violenței și a consecințelor portretizării acesteia pe o scenă de teatru. La baza lucrării sale se află poveștile reale ale țăranilor uciși în 1954, în timpul dictaturii lui Salazar.
„2020 sau sfârșitul” era una dintre cele mai așteptate premiere ale stagiunii Burgtheater. Trei femei. Una înoată. Vorbește despre corpul ei. Despre viața ei. Despre toate lucrurile pe care le-a făcut și nu le va mai face. Pentru că lumea dispare, un fapt de care este încântată. O altă femeie se află într-un avion. E nervoasă. Așteaptă ca avionul să se prăbușească, un terorist să scoată o armă, un cadavru să urce din cală în avion. A treia femeie este în bucătăria ei. Umple pahare de șampanie. Oaspeții săi vorbesc despre golf, politică și diferența de remunerare între sexe. Afară, copacii ard, iar păsările ciripesc. În noua sa piesă, autoarea britanică Alice Birch propulsează veștile catastrofale despre mediul înconjurător în viața de zi cu zi a personajelor sale. Regizoarea Katie Mitchell abordează textul prin tehnica sa distinctivă de „live cinema”, în care teatrul și filmul sunt strâns corelate între ele.
Iată câteva dintre (co)producțiile programate în acest an. Lista ar putea continua cu spectacole de dans precum noua lucrare a Annei Teresa de Keersmacker (The Goldberg Variations, BWV 988), de arte vizuale (Susanne Kennedy – Ultraworld), de muzică (Boris Nikitin – 24 de poze într-o secundă) sau de teatru (Toshiki Okada – Eraser Mountain sau Philippe Quesne – Farme Fatale). În multe dintre acestea muzica live ar fi jucat un rol fundamental.
Wiener Festwochen este însă și un festival ce își extinde în fiecare an relația cu orașul prin organizarea de ateliere, proiecte participative și o serie de intervenții artistice. În 2019 festivitățile au debutat în cel de-al 21-lea district vienez. În schimb, pentru acest an mai multe evenimente erau planificate a avea loc în Meidling, cel de-al 12-lea district municipal.
Dar iată că în 15 martie se declară starea de urgență în Austria, iar în 7 aprilie se extinde interdicția de a organiza evenimente publice până la sfârșitul lunii iunie. Datorită diversității proiectelor artistice, festivalul fondat în anii ’50 nu mai poate avea loc, cel puțin nu în forma în care a fost conceput inițial. În pofida anulării evenimentelor pentru lunile mai și iunie, organizatorii lucrează în continuare la elaborarea unor opțiuni prin care să reinventeze festivalul. Sunt analizate proiectele care ar mai putea fi planificate în toamna și în iarna acestui an, precum și cele ce ar putea fi reprogramate în 2021. Dorința este ca cel puțin o parte a festivalului să îmbogățească programul cultural al orașului în 2020. Întrebat dacă va amplasa anumite evenimente online, Christophe Slagmuylder a răspuns că un streaming nu este planificat, acesta fiind „o soluție în caz de restriște, dar care nu poate înlocui o experiență totală. Blocarea actuală ar trebui să ne amintească de importanța interacțiunilor sociale și a conexiunilor internaționale, nu doar ca experiențe virtuale”.
Nu în ultimul rând merită aruncată o privire și asupra afișului proiectat pentru a promova festivalul, care prezintă o fotografie a unui cinematograf în aer liber abandonat. Într-un peisaj deșertic, unde nu există nici țipenie de om, stau părăsite o mulțime de scaune goale. Să fi anticipat oare organizatorii criza Covid? Dacă ar fi să ne luăm după Milo Rau, „nu asistăm la o criză, ci la esența unei epoci noi. Abia vizibil, Corona introduce starea de urgență nu ca o întrerupere, ci ca adevărul unei civilizații noi, post-umane”, scria artistul elvețian într-un articol trimis din pădurile Amazonului și publicat în taz.de în data de 25 martie.