Indiferent dacă recunoaştem sau nu, spectacolul de comedie, fie că îşi propune ori nu să se desfăşoare în limitele divertismentului de calitate sau să le depăşească, ori rămâne un simplu divertisment de salon, fie că se bucură sau nu de contribuţia unor interpreţi de marcă (deşi, în absenţa acestora, comedia riscă să devină flască, iar primejdia căderii în derizoriu se insinuează la orice pas), rămâne, la rândul lui, un produs subtil al regiei. Ca să fie cu adevărat valoros, spectacolul de comedie se cere a fi o re-lectură a textului, o convertire a lui de la nivel fabulistic, să avanseze o seamă de soluţii inventive. Altfel spus, să îi stea în putere să surprindă şi să incite.

E ceea ce se întâmplă în felul în care Radu Afrim, regizor care adesea şi-a proclamat infidelitatea faţă de text ori faţă de dramaturg („nu vreau să fiu funcţionarul nici unui dramaturg, şi chiar dacă o piesă mi-ar plăcea sută la sută – lucru de care mă îndoiesc profund – nu sunt pregătit să trec pe plan secund, în spatele autorului; un artist nu are niciun sens dacă nu are o viziune extrem-personală asupra unei teme (text)” – declara el într-un interviu publicat în revista Man.In.Fest nr. 4 din 2003 ) a pus în scenă, în anul 2006, la Teatrul „Odeon” din Bucureşti piesa Joisărbătoare  scrisă de Thuróczi Katalin, dramaturg maghiar contemporan, căreia Editura UNITEXT i-a rezervat onoarea de a-i publica în volum o seamă de piese reunite sub titlul Anotimpul V, volum lansat cu ocazia Zilelor teatrului maghiar la Bucureşti. Zile consumate în primăvara acestui an, exact în perioada în care a avut loc premiera spectacolului despre care scriu.

Născută în 1948, autoare a 36 de piese  şi scenarii de filme, Thuróczi Katalin a primit numeroase premii şi distincţii internaţionale, scrierile i-au fost traduse în câteva limbi de circulaţie, iar unele dintre textele sale au fost reprezentate pe scene din afara graniţelor Ungariei. Volumul ce conţine şi piesa Joisărbătoare  a fost tradus în româneşte de Anamaria Pop. La Teatrul „Odeon” textul  se joacă cu titlul internautic joi.mega.joy. Nu cred că respectiva modificare  a fost decisă din raţiuni de „ancorare în contemporaneitate”, nici măcar de considerente comerciale – numele regizorului şi al actorilor de pe afiş fiind o garanţie  că spectacolul se va juca multă vreme cu casa închisă. În respectiva schimbare de titlu nu văd nici măcar un capriciu al binecunoscutei fantezii a lui Radu Afrim. Noul titlu dat montării  e contrapunctic cu felul de a fi al personajelor spectacolului, cu lumea colorată, pitorescă, gălăgioasă, dar deopotrivă anacronică, defazată, retrogradă, ieşită din cadrele realităţii ce se manifestă savuros dar şi trist pe scenă. Adică, schimbarea de titlu e simptomatică pentru atitudinea pe care directorul de scenă o adoptă faţă de text, pentru supratemele pe care vrea să le ilustreze.

Suntem în Budapesta de după căderea comunismului. În casa Zsuszei, se întâlnesc în fiecare joi, în amintirea vremurilor bune de odinioară, vremuri de dinainte de 1945, o fals morală Hilda, senilul Sándor,  decrepita Adel, matusalemica Amelie, pseudo-macho-ul István,  diva în retragere Mana, ciudata Bözske, tembelul tânăr Laci. Ce îi leagă pe toţi aceştia  e obsesia trecutului şi gastronomia. O gastronomie adaptată puterilor financiare prezente. În jurul unei mese cât se poate de proletare, cu supă, cu piftie, cu crenvurşti şi, eventual, cu tăieţei cu varză, cu vin vărsat cumpărat la litru, cu o şampanie ieftină ce trebuie băută în cinstea celei mai senile dintre comesene, chiar dacă ea nu aniversează nimic, cu toţii îşi amintesc de trecut. Un trecut trăit ori cu care doar au fost îndoctrinaţi, cum e cazul lui Laci. Vorbesc despre Franz Jozséf şi regina Elisabeta, despre politicienii de odinioară, despre Rákosi şi despre Revoluţia maghiară, despre securişti şi laşităţi, despre „nedreptatea istorică” de la Trianon, dar şi despre bacalaureatul ratat acum multe zeci de ani din pricina unor „laşităţi” ce nu pot fi iertate, şi despre infidelităţi conjugale. Cu toţii vor să revitalizeze rânduielile apuse, cu toţii vor să uite că acum stau „la bloc”, cu toţii trăiesc un tragicomic „sfârşit de partidă”. Cu toţii contrapun Timpului, amintirea ţi nostalgia. „Oů sont les neiges d’antan?”

Pătrunzând dincolo de litera paragrafelor, de parfumul trist-amărui al personajelor, interesat să surprindă o anume stare de spirit, spectacolul regizat de Radu Afrim dilată  replicile şi situaţiile. Pentru regizor personajul principal al textului, supremul personaj e Timpul, simbol ori poate agent al marelui mecanism  ce reglează cursul lumii. De aici plasarea periodică a câte unui stop-cadru în care fals-vitalizatele personaje devin slabe, speriate, nesigure, neajutorate. Sunt fantome ale trecutului, măşti schimonosite ale acestuia, aşa cum de altfel ne-au fost devoalate în clipa în care am intrat în sala de spectacol. Poate că recursul la aceste stop-cadre devine la un moment dat excesiv, poate că el generează impresia că sunt cam prea multe finaluri ( o colegă îmi spunea că ar fi numărat vreo 12, eu am socotit doar vreo  cinci), nu exclud faptul că spectacolul suferă de oarecare dilatări nedorite. 

Dar meritul lui Radu Afrim e de a fi conferit comicului din montare accente insolite, fin nuanţate, ce mizează pe raportul dintre mască şi realitate, dintre realitate şi aparenţă.

Toţi actorii (mai cu seamă actriţele) din distribuţie se impun printr-un joc bogat în detalii, de o remarcabilă energie interioară. Cu toate că doar cu trei excepţii (Crina Mureşan, Anamaria Moldovan şi Alin Teglaş), pe scenă evoluează actori demult trecuţi de prima tinereţe, (şi pentru asta merită o reverenţă din partea cronicarului) se vede cu ochiul liber că ceea ce le-a dat forţă a fost, dincolo de bucuria de a ne oferi un spectacol bun, încrederea în directorul de scenă. Împreună cu Radu  Afrim, interpreţii (celor deja menţionaţi adăugându-li-se Dorina Lazăr, Virgil Andriescu, Irina Mazanitis, Liana Mărgineanu, Constantin Cojocaru, Tatiana Iekel, Virginia Rogin, Jeanine Stavarache) joacă în aşa fel încât comicul nu devine gratuit, ci subliniază că în spatele lui se află reacţii şi determinări de o motivaţie psihologică autentică. Şarja şi caricatura nu sărăcesc actele şi tipurile (e vorba de tipologie, mai curând decât de caractere în spectacol). 

Fiecare actor are câte un număr solistic  care se încadrează însă perfect ansamblului. Marea performeră e însă fără doar şi poate Rodica Mandache, ea jucând  cu o  extraordinară vitalitate afectivă şi comică o babă senilă, voluntară, preocupată de decadenţa parlamentarilor de azi. Cei ce şi-o amintesc pe minunata Doruleţ din spectacolul Visul unei nopţi de iarnă vor avea o surpriză de proporţii văzând-o pe Rodica Mandache. O surpriză ce înseamnă un succes de mare anvergură, binemeritat de o actriţă ce aşteaptă de câţiva ani buni rolul ce i se cuvine.

joi.mega.joy se joacă cu publicul pe scenă. Decizia aceasta, aparent nejustificată câtă vreme  e vorba de o comedie şi de un spectacol destinat unui mare succes de casă (cred că şi de critică), în care joacă atâtea nume importante, nu e însă nicidecum un moft, un capriciu regizoral. Apropierea de actori, de decor, de obiectele de recuzită (decorul e semnat de Vittorio Holtier, iar costumele de Ilona Varga Jaró, tânăra descoperită de Vlad Mugur, care şi aici e creatoarea unor remarcabile măşti) mi se pare cât se poate de înţeleaptă. Căci astfel ţi se dă şansa să participi la falsele sărbători, la calpele ceremonii („bucuria” transformată în ritual a servitului supei, bunăoară) pe care le trăiesc personajele. Şi aşa eşti provocat să te gândeşti cum să nu devii pradă acestor personaje-măşti, acestor surogate de existenţă de care ai râs preţ de două ore.

Teatrul „Odeon” din Bucureşti

joi.mega.joy de Thuróczy Katalin

Traducerea: Anamaria Pop

Regia: Radu Afrim

Decoruri: Vittorio Holtier

Costume: Ilona Varga-Jaró

Muzica: Vlaicu Golcea

Cu: Dorina Lazăr, Virgil Andriescu, Irina Mazanitis, Virginia Rogin, Liana Mărgineanu, Constantin Cojocaru, Rodica Mandache, Tatiana Iekel, Crina Mureşan, Jeanine Stavarache, Anamaria Moldovan, Alin Teglaş

 Data difuzării online: 9 aprilie 2020