De la ferestre se vede New York, zgârie nori pierduți în zare, o lume mare, uriașă, undeva, departe. Înăuntru, două apartamente mici, două mici universuri în care se ascund seara doi oameni. Două apartamente dintre miile, zecile de mii din care sunt compuse clădirile care se văd pe geam. Focus în intimitatea lor.

În spectacolul „Doi pe un balansoar” de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, Victor Ioan Frunză construiește încă de la prima scenă, încă dinainte să înceapă spectacolul, atmosfera și vibrația unui loc. Oameni, cu micile lor drame, pierduți într-o metropolă. Muzica din America unui alt deceniu, didascaliile proiectate în decor, câteva fraze care creează un efect poetic atât de pregnant prin superba lor atemporalitate… și care măsoară timpul în zile superbe de octombrie, în după-amieze calde și însorite de martie… în seri de mai. Ca și cum, povestea celor doi, un bărbat și o femeie pierduți în lumea largă și care se găsesc pentru o clipă, s-ar repeta la nesfârșit și ar rămâne închisă într-o bulă de timp care durează câteva luni, dintr-o toamnă până într-o primăvară…

În decorul creat de scenografa Adriana Grand la Sala Studio și în care creează două spații simple, într-o parte un apartament impersonal, mic, trist, în care un bărbat se ascunde de el însuși după o căsnicie eșuată, iar de partea cealaltă, un apartament tot mic și sărăcăcios, dar în care se simt urmele prezenței feminine, multe fotografii cu imagini cu balerini surprinși în posturi poetice, iar în spate o bucătărie în trompe l’œil. Între ele, o lume întreagă, metropola în care te pierzi și te regăsești la receptorul unui telefon din alt secol: negru, greoi, cu sunet strident, atât de romantic și aproape de neînțeles, pentru noi, cei din secolul 21, care avem lumea la un click distanță.

În acest spațiu se desfășoară povestea de dragoste dintre Jerry și Gittel, povestea lui William Gibson, care, în anii ’60, atunci când a fost scrisă, a făcut furori pe Broadway și a fost curând ecranizată. În rolurile celor doi, o dansatoare și un avocat care se întâlnesc întâmplător în lumea cea mare a New York-ului, Victor Ioan Frunză îi distribuie pe Corina Moise și pe Alin Florea. El, bărbatul nefericit, aflat la jumătatea vieții, cu inima zdrobită după o căsnicie tulburată, ducând cu el traume și tristeți și sentimente de care nu se poate desprinde, fuge din Nebraska și se ascunde într-un apartament ponosit din New York. Ea, femeia la 30 de ani, care încă mai visează să fie dansatoare, cu inima zdrobită de multele relații în care a fost părăsită și niciodată iubită, cu un ulcer care-o chinuie în fiecare seară, dar permanent cu zâmbetul pe buze și niciodată dispusă să-și arate slăbiciunile, capabilă să dăruiască până la capăt totul și să nu primească niciodată nimic înapoi, dispusă să se lase folosită pentru o iluzie și să joace până la capăt rolul femeii puternice.

Gibson îi aduce pe cei doi laolaltă și, într-o seară de toamnă, cu un telefon care sună tare și strident, începe povestea lor de dragoste, care se va desfășura în câteva episoade ce surprind atât de frumos felul cum se naște și se stinge (sau nu?!) iubirea lor, certuri mai mult sau mai puțin tandre, momentele în care fiecare se dezvăluie celuilalt cu slăbiciunile lui, diferențele uriașe de educație și de mediu social. Iar toate aceste detalii le surprind Corina Moise și Alin Florea, construind în cele două ore cât durează spectacolul parcă toate iubirile lumii care se nasc într-o toamnă și mor într-o primăvară. Deloc lipsită de umor, dragostea lor crește în două suflete care par să aștepte de mult această gură de aer curat. E pentru prima dată când în viața lor inversează rolurile. El e cel care ajută și are grijă de cineva, după ani întregi în care în Nebraska, acolo unde a lăsat o familie și o soție, fusese în permanență cel asistat. Iar Ea se lasă ajutată, după ce ani întregi a fost dispusă să dea totul în relații cu bărbați care doar au folosit-o. Și masca e deja grea la fiecare dintre ei. Și își sunt unul altuia exact gura de oxigen de care aveau nevoie. Numai că… nimic nu e veșnic și fericirea durează doar până într-o zi de primăvară.

Alin Florea surprinde frumos nu atât liniile unui personaj carismatic, cât, mai degrabă, lumile lui interioare. Și-l transformă într-un bărbat în care se simt luptele dinăuntru, un bărbat plin de slăbiciuni, cu ceva umor și cu multe răni pe dinăuntru. Pe care i le ghicești în priviri, în gesturi, în inflexiunile vocii. Un bărbat inteligent, care provine din alt mediu decât ea și are altă educație decât ea, care uneori vorbește prea repede la telefon, parcă nelăsându-i timp celuilalt de dincolo să-și spună replica și care arde cu flacără mare – precum scrisoarea ale cărei flăcări luminează o clipă scena în întunericul din apartamentul lui, în care Gittel a pus perdele roșii la fereastră – gânduri, vise, sentimente.

De partea cealaltă, Corina Moise creează unul dintre cele mai frumoase personaje feminine din istoria poveștilor de dragoste. Gittel a ei e desăvârșită pe scenă, atinge toate nivelurile de trăire, trece de la o stare la alta, e acolo prezentă sută la sută, pare că sondează fiecare dintre stările acestei femei și că-i înțelege cele mai intime resorturi, e, în același timp, delicată și puternică, își poartă masca – masca aceea care o ajută să treacă prin lume cu un zâmbet trist – cu multă demnitate și e dispusă o ia mereu de la capăt și să se lase din nou lovită de viață. Corina Moise surprinde atât de frumos și subtil acel moment în care își înțelege și acceptă limitele – nu este și nu va fi niciodată mai mult decât o dansatoare amatoare, nu este și nu va fi niciodată o femeie educată pe măsura lui Jerry, dar nici nu va încerca vreodată să fie ceea ce nu este. Și va fi, în schimb, întotdeauna femeia capabilă să dăruiască și să se dea la o parte din drum. Cu orice preț. Nu există în acest spectacol niciun registru, niciun plan uman prin care Corina Moise să nu treacă, în contextul pe care-l trăiește. Își păstrează inocența și-n suferință și-n bucurie și speranța la fel. Primește totul cu un soi de neîncredere plină de încredere și merge mai departe, până la capăt, oricare ar fi acel capăt.

Iar la final, când înțelege că lumea lui e mai mult în Nebraska decât în New York, îl lasă să plece, dar așază între ei un „te iubesc”, care, așa cum îl spune ea, e mai greu decât un pod de fier între cele două orașe…

Într-o lume pierdută în ea însăși, însingurată și din ce în ce mai puțin atentă la oameni și la micile lor drame și povești, spectacolul lui Victor Ioan Frunză vorbește despre sentimente, despre acele întâmplări pe care le trăim poate fiecare dintre noi în viață și care, atunci când le trăim, ne par mai importante decât toate problemele omenirii la un loc, expuse de televiziuni în prime time. Și ceea ce surprinde montarea de la Brăila e exact această superbă senzație, că suntem fiecare mici universuri, cu tsunami-urile lor și cu pădurile lor Amazoniene care ard, rătăcind și ciocnindu-se uneori în universul cel mare.

Teatrul „Maria Filotti” din Brăila

Sala Studio

„Doi pe-un balansoar” de William Gibson

Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză

Scenografia: Adriana Grand

Distribuția:

Jerry – Alin Florea

Gittel – Corina Moise

Foto: Maria Ștefănescu