Cineva care-a trecut demult în lumea umbrelor lua, în ultimele luni de viață și-n târziul anilor lui, ecranul televizorului drept fereastră prin care vedea ceva vecini ori trecători pesemne, care și ei, băgăcioși, trăgeau tot pe-acolo cu ochiul în casă. Cineva care abia de mai părăsea camera, patul, încremenirea. Cam tot pe-acolo aș fi și eu (noi?) în primăvara asta blestemată (cf. Loretta Goggi), care dă năvală peste „vechile dureri” ca nu cumva să ne trezim cu nervii bacovieni de sezon lipsiți de suport tehnic (măști, mănuși & clor la uși). Așa că stau în chilie fără ca-n asta să mișune vreo urmă de traumă (mai degrabă inevitabilele și rarele ieșiri beneficiază de statutul sindromului de panică). Și mă uit pe geam cum se uitau cățelușii lui Patti Page din vitrină. Nu-i vorbă, cățelușii cu pricina (nu și ceilalți, ai lui Freddy Fender) dădeau din coadă la ei în butic cu ceva ani înainte de nașterea mea, cum încă mult mai demult mi se întâlneau bunicii cu gripa spaniolă. Îmi închipui, totuși, că au păstrat distanțarea socială, altfel cum aș mai putea spune eu acum ce relație am cu ferestrele? Fiindcă, uite, ies la număr vreo trei. Prima, cea care dă, pe sub copacii înverziți de-acum (în dotarea spațiului verde pe unde, mai an, Radu Apostol fotografia toporașii, se adaugă o pisică neagră, una tigrată și două alb cu negru, plus cățeii scoși la plimbare de stăpânii – protestez împotriva termenului – lor: menționez superbruneta care încă nu am aflat la ce etaj stă), spre cabinetul veterinar și, mai în dreapta, spre tramvaiul gol ca un dric (gol = variantă optimistă). NB: Dric nu drac, deși, în context, Mefisto pare un simpatic și are alura Ofeliei Popii. Stau, mă uit și mă-ntreb dacă s-o-ndura cineva să mă (ne) cumpere. Să mă (ne) cumpere, să mă (ne) ia și să mă (ne) tot ducă. Cineva neapărat de pe altă planetă, poate ET-ul lui Spielberg, care un soi de înger-îngeraș ar fi în povestea de față.

A doua se cheamă LG – Flatron L1942S unde dimineața dau nas în nas cu umana comédie via FB. Aș răspunde calin-solidar unor amintiri (ciudat cum lucruri dintre cele reînviate de Stelian Tănase sau, respectiv, Șerban Tomșa, la care negreșit și eu am fost martor, într-un fel sau altul, au altfel de haine în menajeria de imagini a memoriei mele, că-i vorba despre scriitori de-acum mulți ani, unii uitați (anii? scriitorii?), ori de blugii de neuitat (Levi Strauss, Rica Lewis, Wrangler…) și-n care sper s-ajung chiar și pe planeta lui ET), dar și, iritat, unor parascovenii care-adună în câteva rânduri ori în nesfârșite cearșafuri literale doctrine, viruși cu ori fără coroană (întrebare adresată doctorului Rafila, parcă, la un post TV chiar serios, la ora prânzului, când se numără câți am fost și câți am mai rămas (de introdus neapărat aici vocea lui Cristi Minculescu: „Mai e clipă sau un ceas/Din tot ce-a fost și-a mai rămas”): „Domnule doctor, cam cât de mici sunt virușii aceștia?” –  păi, chiar era nevoie de molimă pentru asemenea probe aiuritoare de umor involuntar?), anonimi care-njură vitejește de sub obroc, dar și oameni cu scaun la cap ori la condei, alunecând depresiv în patetic (bine, bine, o să-mi văd de propriile spaime…), flori & animăluțe (adică de ce-ar fi penibile? cățeii, fie și ai lui Freddy Fender, sunt mai simpatici decât politicienii&politologii&comenturile din dotare, pisicile mai pufoșenii mângâioase decât tot soiul de complexați ai nației, iar florile, acum pe bune, miros infinit mai atrăgător decât tot bâlciul ăsta – al deșertăciunilor și al deșertăciunii deșertăciunilor, nu?). Drept care trag cu ochiul la Erasmus și las baltă a doua fereastră. De fapt, o transform în carte (care tot fereastră e, pe cât știu, poate fereastra cea mai fereastră…).

A treia ritmează săptămâna, serile săptămânii, la vremea când soarele se lasă (pasaj romantic; bibliografie: romanele lui Bolintineanu și cele 723 de romane ale Barbarei Cartland; NB: Pe englezoaică n-am citit-o și-așa rămâne; pe când „Manoil” și „Elena”… ei, doar n-am să intru în colivia cu păsărele somnoroase a adolescentului hipermetrop!) peste blocul de dincolo de cabinetul veterinar și de Nufărul și-n locul zilei intră prin crăpături vecernia disperării („humani nihil a me alienum puto” dalle 19 alle 22, deși, din păcate, lipsesc din peisaj sânii lui Dolly Parton și răzvrătirea lui Jane Fonda). Și atunci, săptămâna TV (a treia fereastră?/a treia țeapă?/Cordelia?) curge cam așa: duminică, luni, marți, miercuri: „Asia Express”/Antena 1; joi: „Las Fierbinți”/Pro TV; Vineri: „Românii au talent”/Pro TV. Sâmbăta e zi de post. Aș fi încercat un antrenament-verificare de băiat trecut prin biblioteci (Honi soit qui mal y pense) alături de Virgil Ianțu, la „Câștigă România”, dar viteza de desfășurare mă face un nostalgic al seriei „Vrei să fii miliardar” (da, da, vreau!!!), respectiv „milionar” (merge și-așa), după denominare  și, oricum, TVR 2 programează emisiunea doar de luni până joi. Am încercat și cu „IUmor”/Antena 1: n-I. Am mai spus-o: Bendeac & Co au dus extrem de jos noțiunea de umor, cam pe la nivelul pe unde performa acum niște ani Gabriel Fătu la OTV și cam pe unde-l lăsaseră Țociu & Palade la început de mileniu. Din fericire (printre puținele ale vremii) și tot la această fereastră (avantajul televizoarelor smart), „Discutabilul” lui Vlad Zamfirescu pe textele lui Alexandru Popa (în Vinerea Mare a ieșit al cincilea episod). Alexandru Popa este, cred, cel mai bun dramaturg contemporan autor de comedie (comedia trebuind să fie, dacă nu mă-nșel, acel exercițiu care provoacă râsul; sigur, râsul nu e de un singur soi, dar nu mă refer aici la râsul iscat cu instrumente vulgare, de bâlci: apropo, acestea din urmă sunt cu precizie repertoriate de Caragiale în „La Moși” – luați de vedeți –, ci la râsul sănătos, cel din fața oglinzii, așa zicând, care, desigur, nu-i nici pentru fandosiți pergamentoși, nici pentru fițoase de pension model XXI fashio-agrementat). Iar Vlad Zamfirescu regizorul (și actorul, desigur, aici în rolul superficialului, dar nostimului Don) face echipă perfectă cu dramaturgul. În context, nervozitatea hilară a personajelor și inevitabila lor tensiune în geografie pandemică produc efect comic exploziv, dar păstrat continuu în economia unui rafinament și al unei condescendențe față și de profesiune, și de condiția bunului simț (cât de paradoxal îl descoperea, absolut justificat, Alexandru Paleologu), de cea mai bună calitate: Carmen Tănase (Cati), înțeleapta antrenată într-ale filosofiilor, religiilor și de trăitului ca atare, Nadiana Sălăgean (Ana – citiți poeziile Simonei Tache, cu certitudine îi veți regăsi acolo personajul, ba chiar un pic și pe la Diana Manole și Crista Bilciu – poetele, nu regizoarele), Medeea Marinescu (Demi), cetățean al vremii sale, cu drept la fermitatea exercițiului social fie și-ntre amici (o aminteam mai înainte pe Jane Fonda: să nu o uităm), Marius Manole (Selu), reprezentantul conspiraționiștilor din toate țările, uniți într-un unic și firoscos personaj, ca să nu mai vorbim de hazul nebun al lui Șerban Pavlu (Nino) cel obsedat de moarte pentru care panaceul ar putea fi prepelițele. Japoneza Kana Hashimoto (Aki) e rezonerul elegant al veselei paraponisitei găști, cu măsura aceea, fie ea și de basm, a extrem-orientalului.

(to be continued – că urare mai bună nu există)