Mihai Măniuţiu a montat pentru întâia oară „Lecţia” lui Eugène Ionesco la Teatrul Naţional din Cluj, către sfârşitul anului 1991. A fost un spectacol bun, cu interpreţi valoroşi (Anton Tauf, Anda Chirpelean şi Viorica Mischilea) şi o scenografie asemenea (Mihai Ciupe).

A fost ceea ce se cheamă un spectacol un spectacol nu doar valid, ci și validat din punct de vedere estetic nu doar de succesul înregistrat în ţară, ci şi de izbânzile din turneele internaţionale. Pentru montarea de atunci, regizorul a optat în favoarea formulei de spectacol-studio, una care, între altele, îl confrunta pe spectatorul cu roşul debordant, devenit temă, dar şi obsesie. Cu pensula înmuiată în roşu şi cu litere chirilice, dar şi cu caractere asiatice scria atunci Profesorul cuvântul comunism şi tot cu roşu era desenat un A enorm, component al numelor unor simboluri ale gândirii totalitare şi ale dictaturii sângeroase, asemenea lui MArx, MAo, CAstro, StAlin.

„Lecţia” din 1991 a fost, fără doar şi poate, un spectacol născut sub semnul urgenţei. Un spectacol-izbăvire, un spectacol cu funcţie catharctică, un spectacol-remember. A fost o montare având sensul unui exorcism deschizător al unei serii destul de ample de astfel de înfăptuiri artistice ce au jalonat cariera regizorului dincolo de conjunctural, extinzându-se mult după anul 2000, cu prelungiri rafinate până azi. Se prea poate ca „Lecţia” din 1991 să fi fost şi un spectacol-demonstraţie, aşa după cum îl socotea Marian Popescu în cronica publicată în nr. 3/1992 al revistei Teatrul azi. „Lecţia” din 1991 a fost, de asemenea, un spectacol-avertisment. Azi, acum când încerc să îl reconstitui, mi se pare a fi fost în principal aşa ceva.

În celebra carte „Originile totalitarismului”, Hannah Arendt ne prevenea că „nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare”, dar şi că „soluţiile totalitare pot foarte bine supravieţui prăbuşirii regimurilor totalitare sub forma ispitelor puternice care se vor ivi ori de câte ori pare imposibil să se aline mizeria politică, socială sau economică în vreun fel demn de calitatea de om.” La 30 de ani de la căderea totalitarismului de tip comunist în Estul european, ispite puternice, de factura celor invocate de Hannah Arendt, par să revină în actualitate. Creatorul de forţă, dar şi subtilul gânditor politic care e regizorul Mihai Măniuţiu, arătat ca atare de spectacolele sale, de cartea „Exorcisme” din 1996, dar şi de scrieri literare ulterioare, a simţit, indiscutabil, acest lucru. S-a gândit să dea expresie simţămintelor şi frământărilor sale montând încă o dată, dar în chip diferit faţă de varianta din 1991, „Lecţia” ionesciană. A făcut-o la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Încredinţat fiind că, aşa după cum declară într-un interviu inserat în excelentul caiet de sală întocmit de Ioana Malău, „Lecţia” e un foarte puternic text politic, unul dintre cele mai subtile şi în acelaşi timp generoase – în sensul că este compusă şi structurată în aşa fel încât să poţi reflecta în oglinzile ei orice formă de dictatură, orice act politic care ţinteşte dezumanizarea, distrugerea individualităţii şi libertăţii omului.” Opinia regizorului se întâlneşte cu aceea a exegetului literar de mare calibru care a fost, care rămâne Matei Călinescu.

În cartea „Eugène Ionesco-teme identitare şi existenţiale” (Editura Junimea, Iaşi, 2006), Matei Călinescu admite că piesa a fost concepută „într-un cadru istoric bine definit, cel al celui de-al Doilea Război Mondial”, dar şi că are puternice conotaţii arhetipale. Mai observă Matei Călinescu că „această piesă nu este doar o comedie, ci cum a indicat-o însuşi autorul o dramă comică” şi o „dramă cvasi-istorică.”

Mihai Măniuţiu izbuteşte în spectacolul sibian performanţa de a nu ieşi nici măcar cu o iotă din zicerea ionesciană referitoare la specificul de „dramă comică” al „Lecţiei”, construind totodată un spectacol profund original, surprinzător, cu mare impact în actualitate. Regizorul transferă acţiunea piesei (da, în cazul „Lecţiei” se poate vorbi despre acţiune, se poate invoca existenţa naraţiunii, se poate discuta despre coerenţă, în pofida teoriilor referitoare la dezarticularea acestora în teatrul absurd) în lumea asiatică. În spaţiul sino-coreean de care ne amintesc nu doar costumele absolut superbe, realizate de Irina Moscu (chimonouri, dar şi tunici la fel de uniformizatoare), nu numai cântecele cu sound specific, ca acelea din, bunăoară, celebrul-obsedantul film „Fata cu părul cărunt”, cântece compuse de Şerban Ursachi. Nu doar gesturile şi paşii de dans (coregrafia: Andrea Gavriliu) executaţi de bravii protagonişti ai spectacolului – Constantin Chiriac (Profesorul), Florentina Ţilea (Eleva), Mariana Mihu (Menajera) – sau de interpretele destoinice ale trecutelor eleve (Veronica Arizancu, Emöke Boldiszár, Ioana Cosma, Serenela Mureşan, Veronica Popescu, Maria Soilică, Cristina Stoleriu, Alexandra Şerban, Codruţa Vasiu) care evoluează cu precizie de ceas elveţian. Ci şi fragmente de intonaţii în specificul limbilor izolante ce se insinuează discret, cu măsură desăvârşită, în glasul interpreţilor principali. Fără a deranja, fără a cădea în caricatură. La început, ne aflăm în odaia mică, prost luminată a Profesorului, impecabil jucat de Constantin Chiriac. Acesta e îmbrăcat într-un chimono cu o cingătoare roşie, stă la o masă, cu spatele la spectatori şi e marcat de o oboseală vecină cu sfârşeala. Profesorul aproape că nu bagă de seamă că intimitatea îi e supravegheată şi tulburată de saluturile repetate ale Menajerei fals-zâmbitoare care mai apoi va avea intervenţii deopotrivă avertizatoare, dar şi marcate de satisfacţii sadice, riguros, sugestiv jucate de Mariana Mihu. Probabil o „încarnare a conştiinţei ipocrite a Profesorului”, cum scrie Matei Călinescu. Soseşte o nouă elevă, energică, plină de viaţă, jucată ca la carte, la premiera din 2014, de Florentina Ţilea, mai apoi de Ofelia Popii. Înregistrarea difuzată online e cu Ofelia Popii în rolul Elevei. Aceasta e specialistă absolută în adunări, dar total ineptă când e vorba de scăderi sau de probleme de lingvistică. Masa la care se consuma somnolenţa Profesorului se va metamorfoza în scaun stomatologic. Lumina devine puternică şi pune în evidenţă albul aseptic al încăperii, aşa cum a fost ea imaginată de scenograful Adrian Damian. Un alb care, atunci când scena se va deschide, când ea va permite vizualizarea cutiilor de plexiglas în care sunt „conservate” trecutele eleve, va căpăta valenţe cvasi-agresive. Cum tot mai agresiv, mai scos din ţâţâni, se va manifesta Profesorul. Falsităţii amabilităţii dulci, sugerată îndeosebi de voce, dar şi de mici „ţopăieli” fals satisfăcute ale acestuia i se vor substitui mai întâi grimasele, apoi modificările de ton, tot mai categorice şi mai înspăimântătoare, gesturile acaparatoare şi mătăhăloase. Examinarea începe să se semene cu un proces de exterminare. Precum în concursurile televizate, Profesorul îşi va citi întrebările de pe cartoline marcate de o stea roşie. Eleva va deveni mai apoi ţintă vie, precum în spectacolele de circ, apoi victimă. În final, va fi îmbrăcată în chimono, va fi sulemenită pe faţă, i se va pune o perucă ce o va face să fie asemănătoare predecesoarelor sale. Iar mecanismul terorii şi crimei e pregătit să se repună în mişcare.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu

„Lecția” de Eugène Ionesco

Traducerea: Vlad Russo şi Vlad Zografi

Regia: Mihai Măniuţiu

Dramaturgia: Anca Măniuţiu

Decor: Adrian Damian

Costume: Irina Moscu

Coregrafia: Andrea Gavriliu

Muzica: Şerban Ursachi

Asistent de regie: Tudor Luncanu;

Cu: Constantin Chiriac, Florentina Ţilea, Mariana Presecan şi Veronica Arizancu, Emöke Boldiszár, Ioana Cosma, Serenela Mureşan, Veronica Popescu, Maria Soilică, Cristina Stoleriu, Alexandra Şerban şi Codruţa Vasiu

Data difuzării online: 11 aprilie 2020