Aprilie 2020. Suntem ca niște copii uitați de părinți la locul de joacă. Timpul a închis o acoladă în confortul nostru. Am chinuitoarea și neobosita convingere că am rămas în sfârșit singuri cu noi înșine și, prin monstrofila răsturnare de situație, trebuie, cu toată hotărârea, să abuzăm la maximum de noțiunea de personalitate. Trebuie să învățăm să fim neiertători cu nevoile noastre superficiale. Trebuie să învățăm să fim răbdători cu nevoile noastre mai puțin superficiale. Trebuie să învățăm să fim buni cu tot ce nu e bun în viața noastră de azi. „Azi” a devenit un timp insular, încremenit, iar lumea noastră s-a micșorat într-atât, încât a încăput în noi. Să ne raportăm la interior, deci.

Poate că nu e deloc surprinzător faptul că, odată cu toate derapajele spațiului sau ale timpului, cărora credem că le suntem stăpâni, s-au produs niște mutații și în consistența gândurilor noastre. Colorimetria interioară a cedat în fața extremelor: alb sau negru. Uneori sunt strident de entuziastă, alteori înduioșător de tristă. Ambele stări, deși se produc natural, au o înfățișare anormală și înșelătoare. Ca în orice om, poate, în mine stă ghem un atom nemuritor, autodistructiv. Cred că toți oamenii poartă în adâncul lor o bombă cu ceas. În liniștea de azi, mai mult decât oricând, i se aude ticăitul. Lanțul nesfârșit de asociații, analogii și detalii individuale se strânge în jurul bombei și orice gând mai afurisit ar putea fi călău. Gândurile noastre alcătuiesc o constelație extraterestră, nimeni nu știe cum fuzionează, ce le ține împreună, ce ordine le hrănește traiectoria, pe cine respectă, cred că nimeni nu știe cum se însăilează aceste mărgele desăvârșite pe o sfoară. Sfoară e un cuvânt ucigător de sensibil, mai bine să nu-l pomenim.

Fără ca nimeni să știe, sunt un om temător, trist și vinovat. Oricare dintre cele trei cuvinte ar jigni-o pe mama. Aș înțelege de ce și i-aș da dreptate, nu mi s-a întâmplat niciodată nimic rău, teoretic n-am niciun drept. Am avut o copilărie fericită, o adolescență young, wild & free și o maturitate obișnuită, norocoasă chiar. Cea mai scandaloasă certitudine a mea, fără o cauză, un motiv sau o consecință anume, este singurătatea. Cea mai îngrijorătoare îndoială a mea este fericirea. Munca mea de laborator, câțiva ani la rând, a fost o încercare de contaminare a celor două. O asumare. O supraviețuire în panta dintre constante. Uneori am o reușită de 100%, alteori, poate chiar mai rar, rămân noaptea în tăcere și ascult viața desfrânată pe care o duc gândurile mele. Contemplatio.

Părinții mei sunt bine. Prietenii mei sunt bine. Iubiții mei sunt bine. În conversațiile obișnuite discutăm mai ales despre micile nepotriviri ale naturii, erori precum COVID-19, guvernul sau impostura. Chestionăm libertatea furată, care ne obligă la o singură mișcare, iar pentru mine libertatea înseamnă saltul în profunzime. Libertatea înseamnă să străbați în zigzag teritorii interioare, să cartografiezi spaime, prejudecăți și neliniști, pe care să le expui apoi la lumina zilei până se decolorează. Libertatea înseamnă să știi să fii liber, înseamnă să pompezi încredere până când dezvolți un nou simț, pe lângă văz, auz sau miros, să creezi o formulă unică pentru simțul libertății.

Sunt aproape două luni de când stau acasă. În tot acest timp, mi-am dat seama că suntem o creație mult prea complexă pentru a fi înțeleasă sau satisfăcută. Ar fi un exercițiu inutil. Dincolo de biologia obscură care ne încheagă, un rol important îl joacă gândirea magică, pe care o găsim la răscrucea dintre vis și realitate. Acolo flutură momente din trecut, ca niște cearșafuri în bătaia vântului, un fel de proiectoare secvențiale unde ne recunoaștem imaginea în fotografii uriașe.

Prima imagine pe care o revăd în min(t)e: eu la 5 ani, încercând să încalț corect papucii abia primiți.

Următoarea: eu la 11 ani, înmuind miez de pâine în zahăr.

Următoarea: eu la 17 ani, într-un BMW roșu pe autostradă, 124 km/h.

Următoarea: eu la 20 de ani, cu mănuși în mână în amfiteatrul Odobescu, curs de Teoria literaturii cu Caius Dobrescu.

Următoarea: eu la 22 de ani, stând de vorbă cu o coafeză din Rahova despre iubire.

Următoarea: eu la 24 de ani, într-un autobuz de pe bulevardul Unirii.

Următoarea: eu la 26 de ani, într-o sală din Facultatea de Medicină din Sibiu, privind-o pe Denisa Nicolae în „Tot ce-i minunat în lume” la Maratonul de 25 de ore de teatru non-stop.

Pe lângă faptul că e un spectacol profund cutremurător, cu un mesaj ascuțit și de o bunătate molipsitoare, „Tot ce-i minunat în lume” e totodată necesar și important, mai ales acum, când, deși fizic trăim în iluzia siguranței, emoțional ne simțim vulnerabili și descoperiți. În regia lui Nicolae Constantin Tănase, spectacolul „Tot ce-i minunat în lume” face parte din campania de conștientizare a depresiei și de destigmatizare la nivelul societății românești, axându-se pe un punct nevralgic din piesa lui Duncan Macmillan: sinuciderea.

Astăzi, mai ales astăzi, subiectul poate părea obscen și indecent, și într-adevăr e, însă nu în tonul Denisei. Într-o interpretare plină de substanță și înțelegere, cu multă carismă și energie, Denisa Nicolae parcurge prin melodii, imagini, zâmbete și lacrimi viața unei fetițe care a crescut în apropierea morții, lângă o mamă cu privirea întoarsă constant spre sinucidere. Sinceritatea și inocența pe care le expune atunci când alcătuiește o listă cu tot ce-i minunat în lume, pentru a o convinge astfel pe mama ei să nu se sinucidă, se transformă în intimități fragile, care se inflamează rapid sub ochii spectatorilor, ai martorilor.

Rând pe rând, cei din sală întregesc povestea prin mici intervenții: rolul psihologului, al soțului sau al tatălui. Nu pot să uit discursul emoționant și profund al unui domn din public, atunci când a trebuit să-i ureze un mesaj scurt, de binecuvântare Anei, personajul interpretat de Denisa, înainte de căsătorie. Timp de o oră jumătate, toți am trăit conștient și afectiv o poveste care mușca realitatea. Depresia nu e o fantomă, nu e un personaj rău, nu e o stare, nu e o întâmplare. Depresia e o boală psihică, necruțător de reală, care luminează în corpul nostru la fel ca o durere fizică ascuțită. Pare că prin forța ei nevăzută guvernează tot ce-i minunat în lume, însă nu e așa, lucrurile frumoase există, ne înconjoară, noi trebuie doar să găsim puterea să vedem peisajul dincolo de petele de pe geam. Un astfel de ajutor e one-woman show-ul cu Denisa Nicolae, în regia lui Nicolae Constantin Tănase sau „Every brilliant thing”, de Duncan Macmillan și Johnny Donahoe, acum pe HBO GO. Într-o notă mai caldă, „O mie de motive”, în regia lui Horia Suru, cu Florin Piersic Jr., la POINT.

Suntem purtătorii unui cod de bare incomparabil. Suntem unici, iar ăsta e un dar înnăscut și imuabil. Nu-i așa că-i minunat? Și știți ce mai e minunat?

-să înceapă ploaia fix după ce ajungi acasă

-să găsești o plajă goală

-culoarea verde

-să mănânci și să nu te îngrași

-să vezi sau să revezi „Tot ce-i minunat în lume”

-să-ți imaginezi că pomii înfloriți sunt plini de popcorn

-cartofi prăjiți cu brânză

-Italia

-să adormi comod în tren

-să-ți dai seama că a fost doar un vis

-să te întorci în sala de teatru

-să îți amintești o melodie uitată

-să ne revedem cu bine

-să continue fiecare lista