La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…
Jeni Acterian a fost o fetiță teribilă, de o naturalețe seducătoare, dar incomodă, aproape supărătoare. Toate gândurile ei, micile revelații sau marile neliniști sunt culese de pe fundul mării, de printre corali stridenți sau creaturi odioase, mereu surprinzătoare și, totodată, înfiorătoare. Moartea, pe care și-a simțit-o întotdeauna aproape, a dezlegat toate șireturile vieții ei interioare, lăsând la iveală spaime, goluri, roiuri de întuneric, dar și un râs amar, de o tristețe sfâșietoare, mult prea clar conturată, ca o trăsătură fizică, moștenită dintr-o întâmplare nefastă, ca un nas cârn, ca niște ochi negri, strălucitori, ca un tic nervos, scăpat de sub control și imposibil de ascuns.
În viața lui Jeni s-au ciocnit două cuvinte mari, fiecare termen negându-l pe celălalt din apropiere: tristețea apăsătoare și bucuria nebună de a trăi. Cu aceeași luciditate, frenezie, Jeni iubea să sufere și ura să iubească. A fost într-adevăr o fată greu de mulțumit, așa cum sunt, de regulă, fetele deștepte: capricioasă, excepțională, nenorocită, deloc modestă, excesivă, revoluționară și, mai ales, de o sensibilitate tulburătoare, fragilă așa cum trece o mină subțire pe hârtie, într-un pericol permanent de a se frânge sub o apăsare prea puțin atentă.
Deși credea că are conformația unui om ce se va rata, o ființă leneșă, comodă și egoistă, dar totodată inteligentă, lucidă și cu un anume discernământ critic, micuța Jeni dovedește, încă de când începe la 16 ani să scrie în jurnal (publicat după moartea ei de Arșavir Acterian, fratele acesteia), o intuiție sclipitoare și un instinct spre libertate rar întâlnite chiar și în literatură. Jeni pare că trăiește viața unui personaj profund, rotunjit cu delicatețe și umor spre toate excesele, fie că vorbim de lecturi, singurătate, obsedanta idee de a slăbi sau dragostea necondiționată pentru Nae Ionescu, profesorul care a cucerit-o prin charisma și inteligența lui rafinată. Admirându-și cu fascinație suferințele mici, proprii adolescenței, cum ar fi lipsa unei prietene inteligente, căreia să i se poată confesa, sau apatia de dinaintea unui examen, Jeni construiește prin jurnalul ei imaginea clară a unei vieți interioare, o proiecție mișcătoare, contradictorie, adâncă și, mai presus de orice pagină de jurnal scrisă vreodată, o proiecție autentică, fără vreo intenție stilistică de a plăcea altcuiva decât ei, căci jurnalul era strict secret.
Dacă nu ar fi existat „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, Jeni ar fi trecut poate pe stradă și oamenii i-ar fi invidiat râsul, fără a bănui vreo secundă golul adânc în care se strângea toată suferința ei. Mereu volubilă, cu un farmec obraznic, la prima vedere Jeni nu avea nimic din profilul unui om depresiv, prins în chingile unei tristeți perverse, cu accente înșelătoare de entuziasm și umor rece. Poate tocmai de aceea între ea și Emil Cioran s-a creat o intimitate simetrică de o parte și de alta a disperării profunde pe care o resimțeau amândoi:
„Dragă Emil, îmi vorbești despre absolutul mării. Da, știu. Acum un an, am stat vreo două luni în fața lui. Mă dusesem acolo chinuită de o disperare neputincioasă și cu o vagă speranță că acolo voi putea avea poate puțină energie ca să sfârșesc. După cum vezi, de sfârșit nu m-am sfârșit, desigur și din alte motive, dar, mai ales, pentru că, în fața mării, toate disperările se transformă în melancolii. Imensa tristețe în care mă zbăteam și în care se amesteca uneori o absurdă teamă că voi înnebuni s-a topit brusc într-o melancolie în care, evident, nu încetam să sufăr, dar unde se amesteca incontestabil și puțină voluptate. Frumusețea mării învăluie totul într-un fel de poezie și amorțește orice violență. Când m-am întors, m-am îmbolnăvit de urâțenie, cum spun eu. Mi-a fost până și fizic imposibil să suport dintr-odată murdăria și vulgaritatea care mi se ofereau și pe care în mod obișnuit le sufăr cu greu.”
Așa cum marea îmbracă suferințele în poezie, la fel și disperarea ei devine mai profundă și mai arzătoare când e supusă acestui teribil proces de plastinație, ca și cum ar fi descompus, apoi conservat suferința cu toate ramificațiile ei nervoase în niște cuvinte de o simplitate și directețe tulburătoare. Printre dureri de cap celebre, diete pentru slăbit, flirturi lejere de vară și atitudini sportive, așa cum obișnuia să le descrie ea, dincolo de sentimentul apăsător de inutilitate care o cuprindea chiar și în clipele de fericire, Jeni știa cum să se bucure de libertate, chiar dacă privirea ei critică părea să nu ierte mai nimic: a rămas până la final aproape de cărți, filme și teatru, pe care le devora într-un ritm halucinant, dar și aproape de prieteni, cu care se întâlnea frecvent. Eugen Ionescu, pe care îl adora și-l detesta deopotrivă, Mircea Eliade, care mereu o surprindea cu remarcile lui de o inteligență și o luciditate sclipitoare, Alice Botez, îndrăgostită de suferința ei fără margini, Marietta Sadova, soția fratelui ei Haig, o actriță fermecătoare, Clody Bertola, pe care o îndrăgea nespus și alte nume care astăzi răsună puternic. O generație teribilă, efervescentă, plină de substrat, de viață, de emoție sinceră, în mijlocul cărora Jeni s-a potrivit ca o piesă dintr-un puzzle.
În ceea ce privește dragostea, pe care a încercat s-o ocolească mereu, se întâmpla să mai confunde câte un măgar cu Adonis sau să ducă un porc, abia ieșit din mocirlă, direct la salon la Versailles, așa cum obișnuia să glumească. Vulcanică, pasională, răzbunătoare, pentru Jeni totul era un joc din care trebuia să iasă câștigătoare, adică mândră, fără o pată pe demnitatea ei mult apărată. Nici pe ea nu se ierta atunci când se simțea îndrăgostită ca „cea mai tâmpită dintre gâște”, când întâlnea mutra de motan grav și vioi a lui Alexandru Dragomir, primul bărbat și filosof din viața ei. Se căsătorește apoi cu actorul Adrian Georgescu, dar căsnicia ei e înecată într-o depresie severă, aceasta neieșind din casă mai mult de o lună, timp în care n-a mâncat, ci doar a fumat.
După ce a lucrat patru ani și jumătate la C.A.F.A. („Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare”), o perioadă chiar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o slujbă de „conțopistă”, pe care o detesta absolut, Jeni, sub numele de Jeny Arnotă, a devenit asistent de regie și apoi regizor la Teatrul Municipal, care acum poartă numele de Teatrul Bulandra, unde a colaborat îndeaproape cu Liviu Ciulei, tânărul de doar douăzeci și trei de ani în care credea cu adevărat și pe care îl aprecia enorm:
„E simpatic Liviu, extrem de tânăr și cu o calitate imens de importantă a tinereții, pe care generația noastră nu o are: nu face compromisuri ca să placă publicului. (…) E teribil de tânăr. Îl văd cum începe să se ciocnească de colțurile vieții și am o milă ca pentru mine însămi. Se vede atât de limpede tot ce se petrece în el și e atât de riscant pentru ce va deveni, că privesc aproape cu o curiozitate științifică. E încă neformat, neînchegat. Personalitatea lui nu e rotunjită, nu e fixă. Fluctuant și influențabil. E oare asta perfect la douăzeci și trei de ani? Oricum ar evolua, e interesant băiatul. Mult mai interesant decât tot ce-am cunoscut din generația lui.”
Însă Jeni, așa cum a repetat-o de atâtea ori cu o convingere insistentă, a murit tânără, la doar 41 de ani, nemaiapucând să lucreze cu Liviu Ciulei pe cât și-ar fi dorit, chiar dacă intuiția nu a înșelat-o deloc în ceea ce-l privește. După cum a spus-o chiar ea, într-o metaforă de o cruzime violentă, viața i-a fost „precum o fustă lungă, lungă și inutilă, de care se împiedica la fiecare pas”, când, dintr-odată, cineva s-a îndurat parcă și a scutit-o de acest chin. Singura consolare pe care a avut-o a fost că toată farsa asta tristă și monotonă, care se cheamă viață, avea să se încheie, final pe care-l aștepta încă de când i se trezise conștiința amară, adică mult prea devreme.
Jeni, fetița teribilă, atât de greu de mulțumit.
