La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.
Bun venit în Ardeal! În ținutul acela în care fiecare om și fiecare lucru este la locul lui, neopunându-se unei ordini pe care nu îndrăznește să o conteste. În ținutul acela unde comunismul a avut grijă să orânduiască atent, fără scăpare, totul. Pentru binele fiecăruia și al tuturor, desigur. Nu, din păcate, nimic idilic, „codrii verzi de brad” au un aer poetic doar în manualele comuniste.
Acolo, într-un oraș al cărui nume nici nu contează, ne așteaptă Cristina și cu ochii ei vedem lumea când deschidem „Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, cel mai recent roman al Alinei Nelega, foarte cunoscută ca dramaturg. Iar lumea e mică, foarte mică, atât de mică, încât trebuie să respiri adânc tot timpul, ca să nu te sufoci în ea. Cristina respiră adânc. Pentru că „Amalia respiră adânc” e mereu acolo, printre paginile noului roman de pe a cărui copertă o ușă întredeschisă ne lasă să întrezărim portretul Conducătorului Iubit într-o sală de clasă, cu bănci prăfuite.
Alina Nelega face o dublă întoarcere: o întoarcere la roman, a cărui libertate îi permite astăzi totul, și o întoarcere într-un timp obsedant pentru proza românească postdecembristă. Autoarea respiră adânc, se întoarce acolo, o găsește pe Cristina, o pune să-și trăiască povestea și i-o povestește într-o carte care este, înainte de orice, liberă, în toate felurile posibile, apărută într-un moment bun pentru autoarele din România (de-ar fi să amintim aici, în treacăt, doar „O formă necunoscută de viață” de Andreea Răsuceanu, „Și se auzeau greierii” de Corina Sabău, „Trilogia sexului rătăcitor” de Cristina Vremeș, „Noaptea dintre lumi” de Irina Georgescu-Groza sau „Toți copiii librăresei” de Veronica D. Niculescu, atât de diferite între ele), pentru care identitatea feminină e în continuare mină de aur.
Cine e Cristina? Asta poate veți vrea să știți înainte să vă apucați de citit. Dar asta e cea mai grea întrebare, căci cine o poate „povesti” pe anonima Cristina astfel încât să n-o idealizeze, dar nici s-o ducă în derizoriu? Cine zace sub acest nume într-un roman care începe cu titlul unei poezii celebre a lui John Keats și cu o liceeană plictisită, care trebuie să asculte la școală, într-o după-amiază plictisitoare din anul 1979, „discursul de orientare profesională ținut de tovarășul inspector de la centru”?
Cristina nu se pregătește pentru o viață liberă. Cam știe dinainte ce va urma și asta nu are nicio legătură cu ce ar vrea. Sunt întunecații ani 1980, când traseul femeii nu lasă loc de neprevăzut. Femeia îi este predestinată familiei în felul în care o înțeleg societatea tradițională și puterea comunistă. Așa că femeia devine un hibrid. Cel mai adesea, nu-și pune problema împlinirii și a respectului de sine. Cel mai adesea se naște sau se transformă în ce vrea societatea să fie. Cristina respiră adânc și se aruncă în apele noroioase ale vieții. Înoată o vreme, vag, oarecum inert, împotriva curentului, lăsându-se în voia unei atracții interzise pentru Nana, dar în cele din urmă „o potolește viața”.
Liceeană, studentă la Limbi Străine, profesoară, traducătoare, soție, mamă, cetățean în vizorul Securității, femeie violată, femeie divorțată, femeie care scrie pe ascuns povestiri, prietenă pe viață cu Nana, viitoare actriță și viitor om liber. Cristina este toate astea, dar noi, cititorii, tot nu știm cine este. Urmând-o în cenușiile ei drumuri, de la excursiile la munte la călătoria la București, „în interes de serviciu”, când intră să vadă „Călăuza” lui Tarkovski într-un oraș neverosimil, urmărind-o în scene „de familie”, la mare, de 1 Mai etc., oftezi, desigur. Teroarea o însoțește pretutindeni, în orice spațiu public și în orice spațiu privat. Teroarea nu îi dă pace, căci viața se trăiește cum spune ideologia partidului. Teroarea se ține scai de tine într-un fel care nu prea dă greș și se anunță din vreme: „E mai degrabă o ceață ușoară, care se instalează treptat, nevăzută și ușoară la început, ca o pânză de păianjen, întâi într-un colț și nu-i dai atenție, pe urmă crește cu fiecare clipă, nebăgată în seamă. La început dispar în ceață lucrurile neimportante, că doar alea stau prin colțuri, nici nu le vezi, n-ai neapărat nevoie de revistele străine, de exemplu. Care sunt în fiecare zi tot mai puține, și-așa nu se prea cumpără. Să nu auncăm banii pe lucruri inutile. Cine are nevoie de Pif și The Economist? Avem și noi Arici Pogonici și Era socialistă, pe astea să le cumpărați, că sunt ale noastre. Urmează un discurs din care aflăm că ceața nu e ceață, e suflul nou al viitorului, pe urmă mai vine un congres după care nu mai găsești nici cărți, dar biblioteca ți-e plină, citește literatură clasică, ce naiba, doar e validată, e calitate. Citește mai rar și nu mai bea cafea în ritualuri decadente intelectual-burgheze, n-ai nevoie de lux, bem ceai rusesc, dar nici din ăsta nu mai găsești, nu importăm de la ruși. Să fim serioși, cine face o revoluție pentru ceai? Nu suntem americani. Ceața crește – te sufoci? Nu e ceață, tu nu știi să respiri, economisește aerul, dacă nu faci nimic, respiri mai rar. S-a demonstrat științific, rezultatele au fost validate de încă un congres. Și-atunci nu respira, nu face, nu călători, asta ia energie, or noi economisim energia”. Continuarea o știți.
Accentele pe care le pune experimentat autoarea nu limitează, ci ating mai multe zone sensibile, legate între ele din cauza unui nefericit determinism. Și iau forma unor întrebări care, pentru cei care cunosc perioada și/sau literatura română postdecembristă pe care a inspirat-o, pot fi retorice, de genul: Ce înseamnă femeia, ce este corpul, ce este sexualitatea în societatea comunistă? Dar fericirea? Dar împlinirea?
Cristina ne aduce aminte de Leontina Guran, protagonista din „Pupa russa” (2004) lui Gheorghe Crăciun, ultimul lui roman, și de Irina din cartea pe care Herta Müller o publica la Hamburg în 1992, intitulată „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” și devenită cunoscută mai târziu. Întoarsă pe diverse fețe, privită din perspectiva corectitudinii ideologice a momentului, feminitatea femeii care trebuie să fie într-un singur fel îi prilejuiește autoarei o mulțime de pagini ofertante, pe care nu le citești însă ușor. Bântuită de primitivism și cruzime, înecată în mocirlă, lumea românească nu are niciodată înțelegere sau deschidere, fie că e vorba despre sfera publică, să zicem, universul deprimant dintr-un teatru de provincie, unde fiecare învață cum poate tactica supraviețuirii, fie că e vorba despre zona privată, care nu se poate reconstitui decât din culori sumbre. Cristina respiră adânc ca să poată citi poezie britanică și roman american și ca să-și poată urma impulsurile corpului. Nana fuge la capitală și descoperă „necurata” lume artistică în timp ce visează să devină actriță. Respira și ea adânc și de foarte, foarte multe ori. Apoi mai fuge o dată, mult mai departe și poate definitiv?
Dar ce e definitiv, te întrebi citind romanul. „Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” se poate citi ca o încercare de răspuns la această întrebare, o încercare ce pune în lumină calitățile autoarei, care a avut curajul să publice o variațiune pe aceeași temă. Demonii societății patriarhale, cei care o chinuie neîncetat pe Cristina, trebuie exorcizați. Încă au putere, iar scriitoarea are suficientă putere să construiască o carte ce se poate citi din multiple unghiuri. Cristina respiră adânc și, dincolo de abordarea feministă, se alătură unui șir de personaje feminine din literatura autohtonă recentă care așteaptă câți mai mulți cititori. Să le pună sub lupă, da, și să încerce să le înțeleagă. Cristina abia își începe viața în literatură, care va depinde, ca orice viață, de o mulțime de lucruri și oameni. Și, apropo, „Amalia respiră adânc” la teatru, în continuare. Unde o găsiți, ar fi bine să-i dați o șansă.
