„Scene dintr-o căsnicie” nu e primul text al marelui regizor Ingmar Bergman care ajunge să fie jucat pe o scenă din România. Poate tocmai de aceea puţină istorie teatrală se impune.

În ziua de  24 ianuarie 2010, Andrei Şerban şi excelenta trupă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj ne pofteau la premiera spectacolului intitulat „Strigăte şi şoapte”, al cărui scenariu dramatic era scris de regizorul spectacolului în colaborare cu Dana Dima. Un spectacol copleşitor, insuficient apreciat de o critică teatrală tot mai suficientă, mai cu capul în nori, mai plină de sine şi mai neinteresată de adevărata valoare. Nu a fost nici prima, nici ultima oară când lui Şerban, creaţiilor şi echipelor sale li s-au întâmplat aşa ceva. Mai vechea pățanie a „Carouselului” de la „Bulandra”, iresponsabil şi complet neprofesionist ignorat de juriul de nominalizări la premiile UNITER ori cea de anul acesta cu „Richard III” de la „Bulandra” sunt doar ultimele istorii de acest  fel. Pe care nu o vor putea face uitată în niciun chip textele băţos-înţepate risipite prin ziare de vinovaţi. Care ne-au tot explicat cât de solicitaţi au fost.

Dincolo de obtuzităţile care au condus la cvasi-ignorarea montării cu „Strigăte şi şoapte”, obtuzităţi cu repetiţie, după cum lesne se poate constata, rămâne însă valoarea. Dincolo de nominalizări, dincolo de premii şi dincolo de mofturi şi fiţe „cronicăreşti”. Motive cum nu se poate mai omeneşti, dar şi foarte fericite au făcut ca spectacolul să se joace puţin, foarte puţin. La finele lui decembrie 2015, revenit pentru o scurtă vreme în ţară, Andrei Şerban l-a refăcut. Şi nu oricum. Ci, aşa după cum deduc dintr-un remarcabil eseu scris de un critic profesionist aşa cum e Doina Modola, eseu publicat în nr. 3-4/2016 al unei reviste și ea profesioniste aşa cum e Teatrul azi, refacerea a fost una profund creatoare.

Spre deosebire de „Strigăte şi şoapte”, al cărui scenariu dramatic era inspirat de Ingmar Bergman, „Scene dintr-o căsnicie”, spectacolul cu care regizorul de film Radu Jude a debutat în anul 2016 la Naţionalul timişorean în calitate de regizor de teatru, poartă chiar semnătura autorului „Fragilor sălbatici”. Care a restrâns întâmplările din mai multe episoade ale unui film de televiziune de prin anii ’70. Un film care a avut şi succes, dar a făcut şi victime. Victime concretizate, din câte se spune, într-o alarmantă creştere a cifrei divorţurilor, un număr consistent de cupluri, care până atunci se socoteau solide, ajungând să îşi dea seama că, de fapt, le leagă rutina, iar nu dragostea. O dragoste ce, de fapt, nici nu există. Există numai monotonia, aceasta luând subtil, dar şi veninos locul „războiului creierelor” despre care vorbea August Strindberg. Un dramaturg adorat de Bergman, al cărui nume e invocat în chiar primele replici ale textului pentru teatru pe care însuşi semnatarul lui l-a montat pentru întâia oară. Iar dacă Ingmar Bergman a fost o viaţă fascinat de Strindberg, Radu Jude e îndrăgostit, conform propriei declaraţii publicate în caietul de sală al spectacolului timişorean, de personalitatea confratelui nordic. Caiet din care mai aflăm că regizorul „Aferim”-ului şi-a dorit de mult să îşi încerce puterile în teatru şi că a nutrit demult dorinţa de a pune în scenă piesa lui Ingmar Bergman. Fiind stimulat să şi-o transforme în realitate de scenografa Iuliana Vîlsan. Care a imaginat pentru spectacolul pus în scenă, graţie interesului dovedit de conducerea Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, un decor altfel decât de obicei.

@Cristian Munteanu

Vedem un apartament oarecare, rece, impersonal, cu dotări şi accesorii de ultima oră. Un apartament fără sentimente, un apartament fără dragoste. Cu toate acestea, decorul e şi straniu, şi frumos, şi, cum se spune prea adesea, funcţional. E valorat de light-designul conceput de Lucian Moga. E discret marcat de un afiş al filmului „Persona”. E exact ceea ce trebuie, căci e asemenea cuplului care trăieşte în el. Un cuplu cu o viaţă perfect reglată. Cu program de lucru riguros gândit şi planificat, cu vizite şi prânzuri duminicale la părinţi, respectiv la socri, cu prieteni de complezenţă, aleşi în conformitate cu un statut social clar precizat, cu vacanţe cumpănit programate, cu brazi de Crăciun împodobiţi şi despodobiţi la vreme, cu partide de sex înţelese ca parte a „orarului” unui mariaj ce obligatoriu trebuie să meargă bine, cu eterne buchete de flori pe care un El timid, uşor ridicol de la început, aproape „mazilian” în interpretarea lui Ion Rizea, i le oferă stângaci Ei. O Ea, care în interpretarea Alinei Ilea, nu e chiar foarte pregătită pentru surprizele vieţii, surprize pe care, de altminteri, le evită atât cât poate. Când surprizele şi accidentele încep să se manifeste, ba printr-o sarcină nedorită, întreruptă cu oarecare regrete, ba printr-o neaşteptată părăsire a căminului conjugal de bărbatul dornic de schimbare, femeii nu îi rămân decât rugăminţile, apelurile la amânare, lacrimile, crizele de isterie. Ceva, totuşi, se întâmplă. În vreme ce El rămâne necondiţionat acelaşi, dincolo de întâlniri, acuplări, despărţiri şi defel mitice reîntoarceri la Ea, dacă nu cumva respectivul El devine chiar mai insipid, mai fără personalitate, femeia, totuşi, se schimbă. Devine mai temperamentală, mai sigură pe sine, dobândeşte abilităţile necesare spre a-şi manipula bărbatul de la care vrea să obţină semnarea actelor de divorţ (momentul semnării e remarcabil rezolvat scenic), obţine ceea ce vrea. E, fără doar şi poate, „cea mai puternică”. E, poate, chiar cu totul alta. De aici, cred, decizia regizorului de a recurge pentru secvenţa mediană a spectacolului la o altă interpretă. La extraordinara Claudia Ieremia. Care semnează un rol de excepţie.

Schimbarea, „modificarea” cum ar fi spus Michel Butor, nu e însă defel definitivă. Cuplul se regăseşte amorf, egal cu sine, în ultima parte. Aceea în care e surprins la senectute. Cu o Ea cu ochelari, împăcată cu sine (în rol revine Alina Ilea), cu un El îmbătrânit prematur. Debutul ca regizor de teatru al lui Radu Jude e, fără doar şi poate, notabil. Rămâne astfel chiar dacă spectacolul suferă de anumite lungimi (mai cu seamă în prima lui parte) şi de o seamă de deritmări. Debutul e notabil tocmai fiindcă Radu Jude nu a vrut ca prima lui realizare pe scena de scândură să fie fără niciun fel de legătură cu cariera sa în cinematografie. Spectacolul păstrează ceva filmic, ceva din albul şi negrul foarte nuanţate din „Aferim”. Ceea ce e foarte bine.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara

„Scene dintr-o căsnicie” de Ingmar Bergman

Traducerea: Carmen Vioreanu

Un spectacol de: Radu Jude

Scenografia: Iuliana Vîlsan

Light design: Lucian Moga

Cu: Ion Rizea, Alina Ilea, Claudia Ieremia

Data difuzării online: 3 aprilie 2020