„Întâlnirea mea cu proza lui Venedikt Erofeev a avut, pentru mine, vraja iubirii la prima vedere”, scrie Mihai Măniuţiu în caietul-program al spectacolului cu piesa „Noaptea Walpurgiei” sau „Paşii Comandorului”, montat la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca în stagiunea 2009-2010. „Atât de mulţi scriitori buni, foarte buni sau excepţionali au existat în secolul XX, încât îmi închipuiam că nu mai pot fi surprins… Şi, deodată, aripa îngerului… Umilinţa şi bucuria de a recunoaşte un geniu… Cu înfrigurare, am vrut să ştiu dacă nu a scris şi pentru teatru. Câtă bucurie când am descoperit… Noaptea Walpurgiei!”

Întâlnirea dintre Mihai Măniuţiu şi piesa lui Erofeev, facilitată mai întâi de eminentul şi regretatul slavist Emil Iordache, mai apoi de Letiţia Becherescu şi de Maşa Dinescu, nu trebuie nicidecum să ne mire. Ea e, era, la urma urmei, de domeniul firescului, de domeniul lucrurilor ce trebuiau să se întâmple. Un firesc şi o necesitate derivate, în primul rând, din condiţia de intelectual de mâna întâi a regizorului. Un intelectual marcat de ceea ce se cheamă „energia critică”, de un nerespect al tabuurilor contemporane, dornic de a întreba şi de a se întreba, nemulţumit cu răspunsurile de-a gata ce ar trebui înghiţite pe nemestecate. Un intelectual ce posedă ceea ce Edgar Morin numea „o gândire întrebătoare”. În al doilea rând, era natural ca Mihai Măniutiu să dorească să monteze „Noaptea Walpurgiei” sau „Paşii Comandorului”. Datorită valorii intrinsece, ideatice, literare şi teatrale a textului care exploatează în mod extrem de profitabil regulile unităţii de loc şi de timp postulate de tragedia antică – o pasiune mărturisită, binecunoscută şi confirmată prin spectacole a regizorului –, dar şi de tragedia clasică din secolul al XVII-lea francez.

Era, de asemenea, de aşteptat ca Măniuţiu, om de carte, să îşi dorească să vadă piesa tipărită în volum. Voinţa i s-a împlinit, aşa încât „Noaptea Walpurgiei” a apărut în seria „Dramaturgi extrem-contemporani”, editată prin colaborarea dintre Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj, Teatrul Naţional „Lucian Blaga” şi Casa Cărţii de Ştiinţă, serie coordonată de Anca Măniuţiu. Bogatele referinţe culturale la care te trimite cu gândul piesa lui Venedikt Erofeev – de la „Micile tragedii ale lui Puşkin” la „Faust”–ul lui Goethe ori la filmul lui Milos Forman „Zbor deasupra unui cuib de cuci” – cu inteligenţă şi argumentat relevate de Emil Iordache în postfaţa volumului – sunt motive în plus în favoarea firescului opţiunii lui Măniuţiu.

„Noaptea Walpurgiei” este, sau, mă rog, era, înainte de orice, o subtilă explorare în „arheologia terorii”, iar această însuşire înseamnă încă un motiv de natură să îl fi determinat pe Mihai Măniuţiu să opteze pentru ea. Căci e de domeniul evidenţei că regizorul e obsedat, la modul superior, desigur, de explorarea scenică a totalitarismului şi a terorii ce au marcat istoria omenirii. Nu doar de totalitarismele şi de teroarea ce au făcut din secolul XX un secol al răului (cel mai relevant în acest sens mi se pare spectacolul cu „Shoah”, după scrierile lui Primo Levi), ci şi de teroarea din alte epoci istorice. Ajunge să ne amintim că, în ultimele luni ale 2008/2009, Mihai Măniuţiu a înfăptuit la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj un remarcabil spectacol cu „Moartea lui Danton” de Georg Büchner, cu inexplicabilă indiferenţă ori răceală primit de critica noastră teatrală.

„Noaptea Walpurgiei” îşi concentrează acţiunea într-un interval scurt de timp. După cum spuneam, asemenea tragediei clasice, în numai 24 de ore. Adică în intervalul 30 aprilie-1 mai. Într-un spital de psihiatrie, pe care Erofeev îl numeşte în prima didascalie a piesei „dricul ciumaţilor”, e adus un anume L. Gurevici, în care cu îndreptăţire putem intrevedea un alter ego al dramaturgului. Gurevici e ținut cu forța acolo, fiindcă, aşa cum spune Doctorul, unul dintre personajele piesei, „în ultimul timp, noi îi internăm chiar şi pe cei care – la o privire superficială – nu prezintă niciun simptom de tulburare psihică”. Pentru moment, Gurevici e marcat de un sentiment ciudat pe care el însuşi îl defineşte drept „ne-cufundare-în-nimic… ne-emoţionare-de-nimic… ne-drag-de-nimeni” ce îi dă impresia că s-ar afla „în sânul beatitudinii”, dar şi „cam în burta maşterei”. Maştera îi va părea lui Gurevici însăşi Uniunea Sovietică, fiindcă „pentru Rusia, toate astea – zilele, mileniile – sunt cantităţi neglijabile”. Având în vedere starea lui Gurevici, doctorii, parte a sistemului, au hotărât că el trebuie tratat, reeducat, adus pe calea cea bună. Or, iată ce scria Mihai Măniuțiu în cartea lui „Exorcisme”, apărută în anul 1996 în „Biblioteca Apostrof”: ,,A aduce pe calea cea bună – iată un comandament care se repetă des în exerciţiul terorii. A aduce omul, împotriva voinţei sale, pe calea cea dreaptă. A-l salva de el însuşi, de excesele unei prea accentuate şi anarhice conştiinţe de sine.

A rentabiliza conştiinţele în raport cu o economie a puterii doctrinar-agresive, integrându-le raţiunii statului omniscient şi omnipotent. În urmă cu câteva secole, Inchiziţia, această soră a poliţiilor politice secrete, voia, de asemenea, să mântuiască omul cu orice preţ. Îi condamn aici pentru a-i recupera dincolo. Un dincolo ipotetic, totuşi. Sfântul Oficiu dirija un comerţ tot mai suspect cu morţi, în care se vedea lipsit şi de partener şi de posibilitatea unui bilanţ real. O întreprindere, s-ar zice, nelimitată la capitolul pierderi. Inchizitorul zicea că schingiuieşte trupul ca să purifice sufletul. Conştiinţa torturatului se revolta, însă, şi rezista torturii mai mult chiar decât însăşi carnea lui sfâşiată. Și nu frica sau oroarea de suferinţă îl sufocau, ci frica şi oroarea de motivul pentru care aceasta îi era impusă. Torturatul moare spre a muri pentru totdeauna, astfel încât inchizitorul eşuează de două ori: ce rost are să osândeşti aici ca să osândeşti şi dincolo, etern? Inchiziția rămâne o aventură a criminalităţii, în ciuda recursului său la metodă. În comparație cu ea, organizaţiile teroriste de stat din secolul nostru (secolul XX n.m., M.M.) sunt totodată mai rafinate şi mai primitive. Acel dincolo dispare din socotelile lor, deoarece ele condamnă aici pentru a recupera tot aici. Condamnă pe cineva pentru a recupera ceva. Nu recurg la exterminări decât în cazuri extreme, preferând oricând lobotomiile radicale sau internarea în lagărele de concentrare consacrate inadaptaţilor. Conturile acestor organizaţii sunt zi şi noapte în regulă. Ele anihilează ca să posede ceea ce anihilează. Şi au nevoie să-şi ţină victimele în viaţă, au nevoie de trupurile oarecum vii ale celor pe care i-au înglobat; rebelul moare pentru sine, dar supravieţuieşte, amorf, în corpul indistinct şi orb al societăţii totalitare.” Căzut în patima beţiei, necontenit pradă unei stări ce îl determină să spună vrute şi nevrute, ori să simuleze că spune ceva fără să vrea, o stare care îl obligă, dar îi şi îngăduie să îşi preschimbe la nesfârşit chipul, parodiind viaţa, dar şi parodiindu-se pe sine, travestindu-se la vedere, rebelul Gurevici aduce în clinica psihiatrică în care este internat o stare de dezordine, de refuz al normalizării, al regulii, al contururilor zi şi noapte perfect reglate. E realitatea, dar şi transformarea pe care cred că îşi propunea să le exploreze spectacolul de la Teatrul Naţional din Cluj, spectacol care, într-un anume fel şi până la un punct, mi se părea, mi se pare și acum, când l-am revăzut online, forma de transpunere scenică a gândurilor formulate de Mihai Măniuţiu în cartea lui din 1996, gânduri intrate acum în fertilă conjuncţie cu piesa lui Venedikt Erofeev.

Spectacolul se joacă/se juca cu publicul pe scenă, iar decizia regizorului în favoarea unei astfel de formule nu mi se pare deloc una arbitrară, fie şi numai pentru motivul că „Noaptea Walpurgiei”, în regia lui Măniuţiu, face parte din acea categorie de montări ce se adresează deopotrivă minţii, emoţiei şi simţurilor spectatorilor. Mihai Măniuţiu merge până acolo încât ia în calcul chiar şi un impact fizic asupra publicului, deşi, de această dată nu îl agresează la modul primar, dar de efect, cum a făcut-o în „Moartea lui Danton”, bunăoară. Vedem, suntem până la urmă parte dintr-o scenă scăldată în lumină joasă, astfel încât personajele, fie că e vorba despre cele din categoria pacienţilor, fie despre cei din rândul personalului medical, au o alură şi un comportament fantomatic. Zgomotoase, agitate, speriate, indiferent dacă aparţin unei categorii ori alteia – opresaţi sau opresori (fiindcă şi opresorii sunt victimele unui sistem a cărui regulă de funcţionare e teroarea) –, îmbrăcate modest, jerpelit, unele cu căciuli groase pe cap, de parcă spitalul de psihiatrie ar fi o Siberie în miniatură, însă purtând doar un maiou şi nişte pantaloni vechi, alţii raşi în cap ca şi cum ar fi deja pregătiţi pentru o iminentă intervenţie chirurgicală pe creier, umanoizii din „Noaptea Walpurgiei” sunt semne ale existenţei pe orizontală. Se mişcă întotdeauna cu dificultate chiar şi atunci când aleargă, au genunchii îndoiţi ca şi cum ar fi mereu gata să se prăbuşească, sunt sleite şi îşi maschează sleiala prin strigăte ce le mai dau impresia că există, că vorbesc. „La fund”, nu se mai află acum, ca în „Azilul de noapte” gorkian, o categorie socială, ci lumea însăşi. Avem în faţă mai curând făpturi care au fost cândva oameni ori, ca să reiau spusele Annei Ahmatova, „rămăşiţe a ceea ce fusese altădată un chip de om”. Într-un anume fel, pacienţii, dar şi purtătorii de halate albe (vechi, necălcate, murdare, mai degrabă ducând cu gândul la cele purtate de angajaţii din măcelării) sunt trataţi regizoral, la o primă privire, cu cinism, cu accente groteşti, uniformizator. Şi asta deoarece toate trăiesc tragedia depersonalizării. Doar Gurevici, de abia adus în lumea aceasta de Infern cotidian, mai păstrează însemnele verticalităţii. O verticalitate nu eminamente fizică, ci preponderent comportamentală. E şi el zdrenţăros, e murdar, e alcoolic. Posesor al unui verb acid pe care vor să îl anihileze injecţiile ce i se administrează cu zel de către angajaţii spitalului, Gurevici îşi mai conservă totuşi condiţia de trăitor vag şi uşor dispreţuitor, de comentator critic, ironic, trist-amuzat al unei lumi false, mincinoase (cea de afară) a cărei condiţie calpă şi deposedată de substanţă nu a diagnosticat-o doar pentru sine, ci a dezvăluit-o şi semenilor săi, în această dezvăluire constând una dintre culpele sale. Nu singura, fiindcă spitalul-închisoare e şi loc de anchetă şi de fabricare de noi acuzaţii. Drept care e acum încarcerat în Infernul unei pseudoclinici. Aici găseşte făpturi ce şi-au pus între paranteze propriul eu, acesta fiind preţul plătit pentru ceea ce vom vedea că e, de fapt, un succedaneu de supravieţuire. Cei din jurul lui s-au îmbarcat pe „dricul ciumaţilor”, un dric aflat mereu în mişcare, un dric ce aduce doctorii la simulacrul de vizită medicală cotidiană, un dric pe care se fac pretinse consultaţii, un dric pe care se consumă rapide şi famelice acuplări. Dricul e cel ce face trecerea de la miez de noapte dintre zilele de 30 aprilie şi 1 mai, el e mijlocul cu care soseşte „Noaptea walpurgică”, cu el se trece dincolo, adică în Edenul izbăvitor în care acces au doar cei terorizaţi. Moartea e ceea ce le redă prizonierilor statutul de oameni, liniştea, candoarea din care numai unii dintre ei, precum Stasik, recitator şi horticultor, mai păstrase câte ceva.

Măniuţiu impune spectacolului un ritm susţinut, plin de fervoare, brutal, extrem de brutal, aş putea spune, cu observaţia că brutalitatea aceasta ar fi suportat, cred, o seamă de nuanţări în absenţa cărora apărând riscul monotoniei. Toţi actorii din distribuţie degajă o mare, o admirabilă tensiune interioară. Vedem un Gurevici complex, desenat de Ionuţ Caras, actor tânăr, asupra personalităţii căruia şi-au pus în chip lăudabil amprenta experienţe artistice anterioare, precum cele din „Purificare” ori din „Spovedanie la Tanacu”, apt acum pentru încercări profesionale de maximă dificultate, trecute cu brio, în jocul căruia sunt limpezi mesajul şi simbolul, fapta reală şi comentariul personal. Un Stasik ce păstrează, cum spuneam, urme de seninătate interioară, dar care e pe punctul de a amalgama ingenuitatea cu efectele produse asupra ei de tratamentul psihiatric e excelent adus în scenă de Silvius Iorga, actor cu totul special căruia trebuie să i se acorde o atenţie aparte, căci genul său e din ce în ce mai rar în teatrul românesc în stare pură, necontrafăcută. Lumea abrutizată, lobotomizată, amorfă a Îmbolnăviţilor cu forţa dobândeşte relief graţie actorilor Cătălin Herlo, Cristian Grosu, Petre Băcioiu, Miron Maxim, Ruslan Bârlea, Cătălin Codreanu, Radu Lărgeanu, Romina Merei. Cu toţii au contribuţii utile, aflate într-o stimulatoare relaţie de complementaritate. Doctorii şi asistenţii medicali, făpturi la rândul lor condamnate să repete zilnic o experienţă apocaliptică pe care s-au deprins să o execute cu condiţia şi preţul suspendării condiţiei lor umane şi a asumării statutului de roboţi, îşi trăiesc în spectacol propria tragedie. Tragedia lor – a celor ce şi-au pus profesia în serviciul torţionarilor, al sistemului criminal, a cărui lege, condiţie şi raţiune de supravieţuire e crima – constă în faptul că nu îşi vor afla nicicând salvarea. Este sentimentul pe care îl transmite pregnant jocul actorilor Anca Hanu (demnă de toată lauda pentru felul în care l-a întruchipat pe medicul-şef Raninson), Miklós Bacs, Ramona Dumitrean, Viorica Mischilea, Irina Wintze, Maria Munteanu, Lucia Wanda Toma.

Spectacol de reflectare a mizeriei fizice şi psihice la care condamnă dictatura, de condamnare deloc retorică a terorismului de stat impus de o putere ajunsă la limita de jos a inumanităţii, „Noaptea Walpurgiei” e, deopotrivă, un spectacol al încrederii, al speranţei, al izbăvirii. Contribuie la sublinierea acestei dualităţi esenţiale şi superioare scenografia semnată de Doru Păcurar şi luminile concepute de Jenel Moldovan.

Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca

„Noaptea Walpurgiei” sau „Paşii comandorului” de Venedikt Erofeev

Scenariu dramatic de Mihai Măniuţiu după traducerile realizate de Maşa Dinescu şi Letiţia Becherescu

Regia: Mihai Măniuţiu

Decoruri şi costume: Doru Păcurar

Cu: Ionuţ Caras, Cristian Grosu, Petre Băcioiu, Miron Maxim, Ruslan Bârlea, Silvius Iorga, Cătălin Codreanu, Radu Lărgeanu, Cristian Rigman, Romina Merei, Anca Hanu, Miklós Bcs, Ramona Dumitrean, Viorica Mischilea, Irina Wintze, Maria Munteanu, Lucia Wanda Toma

Data difuzării online: 30 aprilie 2020