E cea mai dificilă perioadă din istoria noastră personală. Teatrul trece printr-o criză care-i amenință însăși esența: întâlnirea cu spectatorul. Totul se mută în mediul online și înregistrări mai vechi sau mai noi, de calitate sau mai lipsite de calitate se duelează de dimineața până seara să câștige atenția unui public anxios, dezorientat, cu răbdarea fragmentată. Noi vă propunem să retrăim teatrul și să-l păstrăm viu prin experiența personală, așa cum a trăit el de secole. Căci, dincolo de înregistrări video, un spectacol trăiește atâta timp cât mai există pe lume un singur spectator care și-l amintește, care i-a păstrat undeva, ascuns într-un colț de memorie, o imagine, un gând. Rubrica „Spectacole de care mi-e dor” își propune să readucă în prim-plan, prin perdeaua nostalgiei, spectacole care au trăit cândva și pe care le-am luat cu noi. Iar astăzi vă invităm în teribilul univers din „Incendii” al lui Wajdi Mouawad, pus în scenă de Radu Nica, la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara…

Povestea lui Wajdi Mouawad, un scriitor născut în Liban, care, din cauza războiului civil, a plecat din ţară la 7 ani şi, după o perioadă petrecută în Franţa, a emigrat în Canada, musteşte de dramele unei lumi care Occidentului îi trezește o anumită emoţie, aş spune chiar că un tip de emoţie la modă. O lume marcată de povara propriilor tradiţii, de lupta de a se salva, de cruzimi absurde, de evadări dintr-o realitate ţinută pe loc de secole, de violenţă, de arme, de tortură, de închisori, de poveşti cu refugiaţi, de copii pierduţi şi uneori regăsiţi… de o poezie vie şi crudă, pe care Occidentul a pierdut-o de mult. Un fel de Oedip modern, „Incendii” propune un complicat sistem de straturi de teatralitate şi un la fel de complicat sistem de joc de-a timpul/ timpurile şi spaţiile. Cărora regia lui Radu Nica şi decorul Irinei Moscu le găseau rezolvări surprinzătoare. Pendularea permanentă între acum şi atunci, apelul permanent la memorie, schimburile de planuri, de ţări, de tărâmuri erau impecabil construite. Regizorul jongla cu proiecţii, cu umbre, cu lumini, o turnantă schimba timpul şi spaţiul în câteva clipe, un detaliu, un costum, o lumină, transforma o lume într-alta de la un moment la altul. Fără să se folosească de mijloace cinematografice, care i-ar fi fost atât de la îndemână. Şi ocolind în permanenţă pericolul de a aluneca într-o poveste lacrimogenă şi sentimentală, fără a o dezgoli însă de emoţie. O emoţie autentică, pură, amară, ce trăia pe muchia îngustă dintre două lumi şi căreia regizorul îi descoperea mecanismele, fără s-o traducă în spirit occidental. Aici erau şi secretul, şi meritul montării: echilibrul.

Pe scurt, punctul de plecare al poveştii era momentul ocupării Libanului de Sud de către armata israeliană și toate atrocităţile pe care un astfel de război le aduce cu sine. Nawal, o femeie care străbate toate vârstele, de la momentul când în adolescenţă trăieşte marea iubire, dar familia se opune, i se smulge din braţe copilul nou-născut şi este dus nu se ştie unde, iar bărbatul iubit e trimis departe şi până la tăcerea care i-a umplut ultimii cinci ani de viaţă, tăcere ascultată la căşti de fiica ei. Trei actriţe distribuia regizorul în rolul lui Nawal, câte una pentru fiecare etapă de vârstă. Lőrincz Rita, pentru adolescenta candidă, luminoasă, cu vise frânte, care vrea să schimbe lumea şi începe prin a-şi ţine promisiunea către bunica ei, să înveţe să scrie, ca să-i graveze numele pe mormânt şi să schimbe ce era defect în micul lor univers. Apoi, Magyari Etelka, pentru femeia matură, care-şi căuta fiul prin lume şi ajungea prizonieră în iadul celei mai cumplite închisori. Şi Tokai Andrea, pentru fiinţa lipsită de feminitate în care se transforma, femeia care înainte să moară tăcea cu o cruzime pe care copiii ei gemeni nu o înţelegeau decât după ce îşi îndeplineau misiunea pe care ea le-o lăsa prin testament: să îl găsească pe tatăl şi pe fratele lor şi să le dea câte o scrisoare…

Această împărţire la trei a vieţii lui Nawal se justifica mai degrabă în alt plan. Era o formă subtilă de a multiplica un caz deloc singular în context, mai mult decât o soluţie regizorală care să surprindă transformările fizice (şi nu numai) prin care trece o femeie… Poezia sălbatică a ritualului înmormântării, candoarea unui univers atât de străin nouă, europenilor, liniştea lui, umorul, o formă de a gândi şi de a simţi diferit, culorile, veşmintele, un soi de înţelepciune, forma lucrurilor, tot acel „altfel” erau surprinse şi recreate de Radu Nica în scene absolut surprinzătoare. În care o simplă răsucire a turnantei însemna un spaţiu nou, un alt timp, un alt moment.

Planuri suprapuse, reveniri, întoarceri, alternarea unor scene de violenţă explicită precum cea în care un fotograf de război era ucis în faţa aparatului de fotografiat care-i „imortaliza” moartea, cu scene poetice, precum cea în care Nawal, singură, scria un nume pe o piatră de mormânt… Sau cu scene de un dramatism crud, limpede, asumat, ca aceea în care Nawal şi prietena ei Sawda, interpretată cu o atât de necesară doză de umor de Borbély B. Emília, îşi disputau moartea, iar Nawal şi-o justifica simplu: tu nu ai trăit încă marea iubire, nu ştii cum e să fii totul pentru un bărbat, deci tu trebuie să trăieşti… Şi totuşi, nimic melodramatic în felul în care Radu Nica realiza acel moment, aşa cum nu exista nimic melodramatic în întreaga montare. Doar emoţie servită în doze perfect măsurate şi ruptă în mici bucăţi de poveste: Nawal, Sawda şi tot restul deveneau capitole (ca dintr-o carte, scrise cu litere mari în fundal) dintr-o existenţă pe care doi tineri „occidentali” o recompuneau ca pe un puzzle. Erau gemenii lui Nawal: Jeanne şi Simon (Éder Enikő şi Kiss Attila) – exponenţi ai unei alte lumi care, reconstituind povestea, se regăseau pe ei înşişi. De ce tăcuse mama lor timp de cinci ani, înainte să moară? Ce se ascundea în sunetele fără sunet pe care prietenul ei le înregistrase şi Jeanne le asculta acum la căşti, în timp ce refăcea traseul spre copilăria ei şi încerca să-l găsească pe fratele născut din cea mai frumoasă poveste de iubire – plasată de regizor într-un fel de zonă luminoasă de genul „Cântarea Cântărilor”… Drumul înapoi, într-o lume total necunoscută lor, îi împrietenea cu mama lor, căreia nu-i ştiuseră niciodată tainele, cu o lume pe care ei, tinerii crescuţi în Occident, ajungeau să o descopere şi să o înţeleagă, se găseau pe ei înşişi şi puneau cap la cap acele bucăţi care le lipseau şi, cel mai important… aflau că 1 plus 1 pot face uneori 1. Această structură matematică a textului se regăsea perfect în montarea lui Radu Nica, în care straturile se îmbinau, se combinau, se adunau, se scădeau, se înmulţeau şi se împărțeau, iar spectacolul, deşi avea o latură poliţisto-detectivistă, era mai mult de-atât, deşi avea o latură sentimentală, era mai mult de-atât, deşi avea o poveste de iubire, era mai mult de-atât, deşi avea o latură profund socială, nu era doar atât, deşi avea o latură metafizică, nu se rătăcea în ea, deşi era un comentariu la adresa lumii contemporane şi aducea în discuţie probleme politice mondiale, o făcea ne-tezist şi inteligent, deşi avea poezie, era matematic…

Imaginea de final, cu doi fraţi sprijiniţi unul de altul, citind o scrisoare tulburătoare, care le aducea lămuriri de dincolo de mormânt şi o împăcare din care nu lipseau resemnarea şi înţelegerea, era chiar mai puternică decât cea în care-şi descopereau fratele şi tatăl. De ce Oedip, în variantă modernă şi ne-europeană, trecea printr-o închisoare pentru femei, în care o femeie cânta şi de-asta nu murea, de ce trecea printr-o sală de tribunal, de ce Oedip, în variantă modernă, nu mai dezlega enigma Sfinxului şi nici nu mai era rege erau doar câteva dintre întrebările la care răspundea superb spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara. Un spectacol de care azi mi-e dor…