„Tragica istorie a doctorului Faust”, a cărui premieră a avut loc la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca la data de 28 martie 2003, a fost prima colaborare pe care binecunoscutul regizor Mihai Măniuțiu a avut-o cu sus-numita prestigioasa instituție de spectacole.

Până atunci, Măniuțiu realizase un considerabil număr de montări. Le era tuturor propriu ceea ce Camil Petrescu numea odată răscolirea problematică.

Apetitul pentru ea i-a permis regizorului să își elaboreze în timp un concept propriu de teatru, fundamentat pe relevarea unor acute stări emoționale, pe evidențierea tensiunilor apte să aducă în prim-plan tragicul existenței, al vieții. Un tragic expus scenic în modalități de concentrată expresivitate, de maximă esențializare și subtilă metaforizare.

Le-am regăsit în noul lui spectacol și în 2003, la ora premierei, și acum, în 2020, cu ocazia revederii online a montării. Una dintre cele mai bune de pe impresionanta fișă de creație a regizorului. E vorba despre o montare în care, cred că înainte de orice, își găsea întruchiparea una dintre reflecțiile regizorului care, în cartea „Exorcisme”, scria că „magice sunt numai acele gânduri care pot fi întrupate”.

Or, spectacolul de acum 17 ani făcea dovada întrupării magicului.

Montarea mi s-a părut în 2003, iar impresia mi-a fost reconfirmată zilele trecute, a fi tangentă magicului. Magică, nu doar prin datele textuale de la care pornește și pe care le deslușește și ordonează în funcție de o logică teatrală admirabilă, ci și prin supratemele pe care enunță. Unele, în chip apăsat, altele doar lăsate să se întrevadă, determinând, în consecință, în mintea spectatorului, asociații culturale dintre cele mai diverse.

Gândită într-o tonalitate artistică majoră, cu subteraneități ideatice adesea complicate, montarea se scufundă adânc în decodarea temelor, motivelor, conceptelor, ce dau carnație unuia dintre miturile fundamentale ale umanității. Textul lui Marlowe, una dintre primele valorizări teatrale majore ale unei celebre legende datând de pe la jumătatea mileniul întâi după Christos – legendă transpusă, între alții, de francezul Rutebeuf în „Le Miracle de Théophile”, dar și de Goethe, Anatole France, Mihail Bulgakov, Jean-Paul Sartre – e citit cu maximă atenție de Mihai Măniuțiu.

Operând cu competență restrângerea partiturii, eliminându-i posibilele zone adipoase, recurgând la transplanturi și restructurări interne, regizorul nu comite, totuși, nicio agresiune. Nu periclitează niciun moment povestea. Își validează demersul prin știința de a povesti și de a fixa în imagini idei. Și uite așa se face că versiunea lui scenică se situează în rafinata zonă a teatrului aerat, animat de energii interioare resimțite ca atare de spectatori. Și aceasta nu prin supraîncărcări vizuale, ci prin relația de comunicare dintre actori, o relație atât de bine modulată, încât ea se transmite organic și celor aflați în sală.

Împreună cu scenograful Cristian Rusu, Mihai Măniuțiu a imaginat un decor de tip pâlnie ce recompune atmosfera aseptică a unei clinici populate de bolnavi mumificați, așezați pe scaune cu rotile. Vedem pe scenă un fel de anticameră a morții. Descoperim acolo un Faust decrepit, ros de boală și de nemulțumiri, simțindu-și sfârșitul. Excepțional interpretat de Csiky András. Faustul acesta sfâșie, prin culoarea veșmintelor lui, albul dominator și apăsător deopotrivă. Impresia de atmosferă carcerală e amplificată de prezența lui Lucifer, energic interpretat de Hatházi András, dublată de aparițiile lui Belzebut, remarcabil jucat de Panek Káti, și ale lui Mefisto care a căzut în sarcina actriței Kézdi Imola.

Odată pactul cu Diavolul încheiat, bătrânul Faust se va metamorfoza, își va redobândi tinerețea, va căpăta incandescență, trăiri și exaltări dintre cele mai contradictorii, va cădea pradă unor stări de surescitări paroxistice ce-i vor marca, deopotrivă, fizicul și intelectul. Întineritul Faust, măcinat de un uragan interior, zămislit de satanismul specific oricărei gnostici este impecabil jucat de Bogdán Zsolt. Acum, straniul și hidosul Mefisto, slugă a lui Lucifer, își va schimba înfățișarea  și va deveni, la solicitarea stăpânului său, nu așa cum glăsuiește textul lui Marlowe un călugăr franciscan, ci o tânără femeie. Gata să îi devină soție. „Soție în numele Diavolului”.

Astfel, Mihai Măniuțiu dublează pasiunea gnoseologică cu cea sexuală, din îngemănarea lor ivindu-se speranța posibilității unei a doua șanse într-o viață oricum sortită eșecului. Kézdi Imola, interpreta lui Mefisto, mi se pare a fi fost aici autoarea unei performanțe artistice ieșite din comun.

Realul se apropie de iluzie, minciuna se substituie adevărului, incertitudinile se insinuează la tot pasul, se amplifică, concretul se aliază caleidoscopic cu imaginarul, spectacolul dobândește forma unui oratoriu al suferinței. Ori a unui requiem pentru cei învinși.

Lucifer și Belzebut își vor multiplica tot mai frisonant aparițiile. Sunt înzestrați cu ace de ceasornic, anunță sosirea momentului scadenței. Aventura cosmogonică, metafizică, sexuală prin care trece Faust e acompaniată doar în chip înșelător de Mefisto, ce simulează fidelitatea. Popasurile și ființele sunt sugerate în spectacol printr-un evantai de gesturi și acțiuni executate de ființele mumificate, lor revenindu-le, pe rând, misiunea de a fi spirite și învățați, cardinali și călugări. Expresia maximă a participării lui Faust la această nouă, ultimă și fatală aventură e dată în spectacol de detaliul că el însuși, va sugera, prin trupul lui, duhul Elenei. Desfășurărilor ample ce s-ar fi cuvenit, poate, să își afle suportul într-o scenotehnică amplă, regizorul le-a preferat pătrunderea în intimitatea tensiunilor. Care, odată consumate, vor face loc morții ce va căpăta reprezentări și solo-uri pătrunzător marcate de un comentariu muzical.

Când vine sorocul, când contractul ajunge la termen, Mefisto îl abandonează pe Faust, regăsindu-și, cu un sărut provocator, stăpânul. În clipele de sfârșit, lui Faust nu îi va mai rămâne decât șansa regăsirii sinelui, întâlnirea dintre Faust cel Tânăr și Faust cel Bătrân însemnând una dintre cele mai emoționante și mai pline de sensuri scene din spectacol.

E sigur că întruchiparea semnificațiilor partiturii lui Marlowe, partitură îmbogățită de imaginația și de gândirea regizorului, instituirea sensurilor derivate din situații și devenite semn scenic concret, puternic edificat artistic, continua metaforizare a stărilor, evidențierea neartificioasă a experiențelor, dar și a vedeniilor lui Faust nu ar fi fost posibile fără devotamentul exemplar al unei admirabile trupe de actori. Fiecare dintre cei aflați pe scenă- schițând un gest, o mișcare, rostind replici sau doar comentând la modul onomatopeic faptele, constituindu-se în grupuri a căror geometrie spațială e optim reglată de mișcarea scenică a cărei concepere a fost misiunea Vavei Ștefănescu au confirmat înzestrarea pentru un teatru intelectual, de aleasă ținută, de analiză și joc al ideilor. Contribuind la împlinirea unui spectacol cu un neostentativ, dar bine țintit impact la public.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

„Tragica istorie a doctorului Faust” de Christopher Marlowe

Adaptarea și regia: Mihai Măniuţiu

Decorul: Mihai MĂNIUȚIU și Cristian Rusu

Costumele: Cristian Rusu

Coregrafia: Vava Ştefănescu

Asistent de regie: Miklós Bács

Distribuția:

Faust – András Csíky

Faust – Zsolt Bogdán

Lucifer – András Hatházi

Mefisto – Imola Kézdi

Belzebut – Kati Panek

Valdes – József Bíró

Cornelius – Lehel Salat

Primul învăţat – Áron Dimény

Al doilea învăţat – Ferenc Sinkó

Papa – Réka Csutak

Cardinal – Levente Molnár

Împăratul Germaniei – Alpár Fogarasi

Ducesa de Vanholt – Emese Ambrus

Ducele de Vanholt – Laczko Vass Robert

Data difuzării online: 3 mai 2020