Nu mă îndoiesc că absolventului de Filologie care e Radu Afrim nu îi sunt nicidecum necunoscute disputele comentatorilor literari din jurul „Năpastei”.

Cum niciuna dintre piesele lui Caragiale nu a avut parte, la momentul premierei absolute, de primiri prea entuziaste, nici „Năpastei”, catalogată de dramaturg drept dramă, nu i-a fost rezervat un tratament tocmai amical. Nu are rost să mai insist aici asupra acuzațiilor de plagiat ce au planat asupra lui Caragiale, ele țin la urma urmei de ceea ce se cheamă mica istorie. Mai important mi se pare să reamintesc că în eroare s-a aflat un comentator contemporan cu dramaturgul, un oarecare Davidescu, ce socotea că „Năpasta” certifică o dată în plus inaderența lui Caragiale la spiritul românesc și aprecia că piesa ar fi fost mai degrabă una de factură rusească, dar și să îmi reafirm părerea că nu prea cred că era foarte inspirat Nicolae Manolescu, atunci când, în „Istoria literaturii române – 5 secole de literatură” (Editura Paralela 45, Pitești, 2010), aprecia că piesa ar fi fost scrisă mai degrabă din dorința marelui scriitor de a arăta că poate fi și serios. Găsim dovezi mult mai convingătoare ale faptului că scriitorul putea aborda și alte registre decât cele ale comicului în nuvele precum „În vreme de război” sau „O făclie de Paște”, nu teatrul era locul potrivit pentru experimente. Cu precizarea că „Năpasta” e mai mult decât un experiment. Are, în schimb, dreptate Nicolae Manolescu atunci când observă că niciunul dintre personajele piesei nu e, de fapt, țăran, că Anca și Dragomir țin o cârciumă, că Gheorghe e învățător, iar Ion a fost pădurar. Altfel spus, ar fi greșit să vezi în drama caragialeană un text antemergător „Baltagului” sadovenian, deși în ambele e vorba despre dragoste, păcat, destin, damnare, chin, inexorabilitate, răzbunare peste ani.

Pentru regizorul Radu Afrim, semnatarul spectacolului robust și inovator, impecabil articulat, milimetric proiectat, admirabil condus, de o organicitate ce izbutește integrarea perfectă a tuturor elementelor concurente, spectacol cu care se încheia anul Caragiale la Teatrul Național din București, originile țărănești ale personajelor au importanța lor. Nu fiindcă regizorul și-ar fi dorit să își plaseze montarea într-o matrice folclorică. Dimpotrivă. Scoțând-o energic din ea, eliminând orice urmă de tentativă folclorizantă, translatând cu o brutalitate curajos asumată toată povestea în secolul XXI, Radu Afrim face loc miticului și teluricului. Așa se explică rostul prologului, așa își află justificarea muzica interpretată live de Luiza Zan și Valentin Luca, așa înțelegem sensul cântecului de fluier interpretat de unul dintre deținătorii rolurilor adăugate de directorul de scenă (Vlad Trifaș) – și folosesc deliberat sintagma roluri adăugate în locul celei consacrate de figurație specială (merită, așadar, menționați deopotrivă Alexandra Poiană, Andreea Perju-Dociu, Anamaria Olaș, Alina Badea, Cătălin Jugravu, Eduard Haris și Cezar Vlad) – așa înțelegem funcțiile, dar și caracterul explicativ al acelui shooting din finalul reprezentației, așa ne devine limpede de ce pământul negru în care se tăvălesc mai toate personajele e una dintre constantele exemplarului decor imaginat de Vanda-Maria Sturdza. Și tot în acest chip ni se clarifică de ce  Radu Afrim și-a asumat riscul de a scurt-circuita doar aparent, din când în când, coerența propriului spectacol, introducând o scurtă secvență din filmul (spectacolul?) de referință pe același text, realizat în anii ’70 ai secolului trecut de Alexa Visarion ori de a o confrunta pe Anca din spectacol cu presiunea Ancăi dintre copertele unei cărți pe care se vede limpede semnătura lui Caragiale, ori chiar cu textul murmurat cu anticipație de deținătorii rolurilor adăugate.

Cum spuneam, spectacolul beneficiază de un prolog, în fond un flash-back, „comentat” și „adnotat” de cântecul „Rozmarin în colțul mesei”. Ne întoarcem în timp la momentul primului măritiș al Ancăi, ne șochează apariția simbolică a unui personaj construit asemenea unei supra-marionete umane, înveșmântată în costum popular, dar fără chip distinct (absența chipului e, se știe, simbolul, semnul ante-mergător al morții, iar aici și al absenței binecuvântării sorții), o apariție cu rapel în final, asistăm la o dispută violentă între flăcăii amețiți de băutură. Pentru ca mai apoi totul să se consume într-un living modern, spațios, alb (albul funcționând și el drept un simbol al doliului) în care de opt ani se consumă o luptă surdă, un război al creierelor, ca în piesele lui Strindberg, între Anca, devenită designer vestimentar, căreia jocul nervos, strâns și de o naturalețe fără greș al Crinei Semciuc îi conferă o personalitate aparte, nemaiîntâlnită în alte montări, și Dragomir. Eroina jucată de tânăra actriță, atât de serios, de cu har, e privită într-un chip original, meritul Crinei Semciuc și al regizorului constând în suplețea asocierilor dintre datele știute și cele relevate de noua lectură. Condiției de personnage-rchaudière, cum ar fi spus Jean-Pierre Richard, a Ancăi i se opune la început calmul mimat, aparent, nervii ținuți cu dificultate sub control ai lui Dragomir, personaj căruia Mihai Călin, ajuns la vârsta deplinei maturități artistice, îi desenează ca un virtuoz o mască aflată în proces de continuă cădere. O cădere amplificată în ceasurile de decont final, ceasuri lungi cât veacul surprinse cu maximă acuitate de actor și de spectacol în ansamblul său. Gheorghe, în alte montări, o prezență palidă, capătă o proeminență cu totul specială în spectacolul lui Radu Afrim (despre faptul că năpasta nu e a unui singur personaj și că ea se extinde asupra tuturor a atras atenția încă din 1912 Tudor Arghezi), abrupt, instinctual, desenat de Emilian Oprea, ce se arată aici un actor de o forță conținută, stăpân pe nuanțe, capabil să construiască fără greș un personaj, nu doar să îi urmeze intimidat liniile directoare. E, din punct de vedere actoricesc, cea mai mare surpriză pe care ne-o rezervă spectacolul de la Național și ea vine după ce câțiva ani, nu din vina sa, ci din cauza a ceea ce se întâmplă ori, mai curând, nu se întâmplă la Teatrul „Maria Filotti” care l-a consacrat, Emilian Oprea a intrat, la vremea premierei acestui spectacol, într-un nemeritat con de umbră. După vestea că legislația în privința modificării pedepsirii crimelor va fi modificată (veste primită prin intermediul micului ecran și prin prezența filmată a Andreei Esca), sosirea neașteptată a lui Ion (a cărui nebunie mi-aș fi dorit să fie exprimată scenic, la nivel individual, mai puțin previzibil de Marius Manole) totul se precipită. Ritmul însuși al montării se modifică, totul se comprimă, însă nimic nu e otova, nimic nu e previzibil, aici spunându-și din nou cuvântul pe lângă contribuțiile actoricești, intervențiile muzicienilor. De unde o nouă confirmare a organicității despre care vorbeam la început. Costumul de ocnaș, alb-murdar purtat de Ion, va fi completat de pământul cu care el însuși se acoperă în momentul morții.

Epilogul, acea inițial șocantă paradă a modei (costumele create nu doar pentru acea secvență de Cosmin Florea sunt foarte reușite și în ton cu ansamblul spectacolului, nimic nefiind gratuit ori în plus), explică multe, lămurește semne de întrebare acumulate, consfințește și validează sensul mișcărilor unor personaje, motivațiile trecerii lor fantomatice prin scenă.

Poate că Radu Afrim ar fi trebuit să înlocuiască cu sinonime unele cuvinte învechite. Poate că avea dreptate o colegă care, a doua zi după premieră, îmi spunea că regizorul nu ar fi făcut rău dacă și-ar fi asumat și riscul schimbării prenumelor unor personaje, deși referințele la originile lor rurale, referințe adesea reluate, asigură destulă justificare conservării lor. Poate că or fi fost spectatori ce nu se vor arăta încântați de cutezanțele lui Radu Afrim. Dar, iată. În cartea „Despre Arta Teatrului” a lui Edward Grodon Craig, apărută sub egida Fundației Culturale „Camil Petrescu” am găsit următoarele rânduri la care îi invit să mediteze pe toți cei ce reflectează asupra spectacolului de la Național, acum, după redifuzarea lui online: „Desigur, depinde foarte mult dacă vii la teatru pentru piesa de teatru sau pentru literatură. Dacă vii pentru piesa de teatru, atunci lasă totul să trăiască – receptează nu numai prin creier, ci și prin ochi și urechi. Dacă vii pentru a te desfăta cu literatură – cel mai bine e să iei primul tren către casă și să recunoști că ai dat-o în bară”.

În ceea ce mă privește, cred că lui Afrim și actorilor din spectacol le-a reușit pariul. Au creat un spectacol care interesează chiar văzut online. Deși, să recunoaștem, a fost vorba despre o înregistrare de lucru (live) în care sunetul nu a fost chiar de calitatea celui sperat și meritat.

Teatrul Național I.L. Caragiale din București

„Năpasta” de I.L. Caragiale

Regia: Radu Afrim

Decorul: Vanda-Maria Sturdza

Costumele: Cosmin Florea

Coregrafia: Silvia Călin

Cu: Mihai Călin, Marius Manole, Emilian Oprea, Crina Semciuc, Alexandra Poiană, Andreea Perju-Deciu, Anamaria Olaș, Alina Badea, Cătălin Jugravu, Vlad Trifaș, Eduard Haris, Cezar Vlad

Data difuzării online: 1 mai 2020