Emoţia pe care o generează teatrul nu e doar într-un singur fel. Spui „emoţie” şi automat te duci cu gândul la lacrimi, batiste şi ochi injectaţi, aşa cum arăta după ce ai vizionat o dramă romantică în care ei doi, tineri şi frumoşi, se iubesc şi apoi se despart şi iar se mai iubesc şi la final ea moare. Ne-am obişnuit cu acest stereotip şi îl pliem pe percepţiile noastre. E drept, Hollywood-ul ne-a dat o mână de ajutor. Emoţia, însă, e de multe genuri, are nuanţe, grade de comparaţie, presupune mult mai mult decât impresionarea docilă generată de apăsarea aceloraşi butoane deja tocite de industria de film.

Comicul generează o emoţie diametral opusă; râsul e o expresie a reacţiilor emoţionale. Nu trebuie neapărat să plângi pentru a fi emoţionat. Tot emoţie e şi cea de tip intelectual; poate cea mai spectaculoasă dintre senzaţiile din sala de teatru e cea în care simţi cum un amănunt deschide uşi succesive pe un coridor lung din ce în ce mai repede şi cum toate piesele se potrivesc instant ca într-un tablou cu numere care se pictează în faţa ochilor tăi. Gândeşti, faci asocieri, pui totul cap la cap, eşti nemijlocit parte din acţiune şi ai satisfacţia de a fi mai mult decât un martor. Dacă ceea ce primeşti ca ipoteză în timpul spectacolului te determină să mai reflectezi şi apoi, să construieşti ramificaţii şi să descoperi pas cu pas voluptatea de a sta în tăcere, dând glas gândurilor, atunci emoţia intelectuală e cu atât mai intensă. Există şi o emoţie specială, stranie, rece şi deloc pătimaşă: respectul în faţa realizărilor tehnice. Apreciezi foarte detaşat, cu respect şi o oarecare uimire, performanţa mijloacelor tehnice şi tehnologice, iar sentimentul de plăcere sau de empatie e înlocuit de o sobrietate deferentă.

@ Stephen-Cummiskey

„Orlando” de Virginia Woolf, adaptarea scenică semnată de Alice Birch şi pusă în scenă de Katie Mitchell la Schaubühne, este exemplul clasic de spectacol care generează un asemenea tip de emoţie raţională. Dacă teatrul s-a văzut forţat de împrejurări să îşi găsească formule în mediul virtual, Katie Mitchell a tentat mereu digitalizarea artei teatrale în melanjul de montaje video complicate pe care le foloseşte drept artă poetică personală. Cel mai impresionant element din întreg spectacolul de aproape două ore este, poate, plantaţia de semne de pe scândura scenei; sute de repere care devin un fel de covor de scenă pe care actanţii şi cameramanii ştiu precis cum să se poziţioneze pentru ca decupajul de pe ecran să fie cel repetat, unghiul şi mişcarea de aparat precisă, iar efectul artistic să se realizeze.

Vizionarea acestui spectacol online este un exerciţiu în sine. Pentru un nevorbitor de limbă germană care e nevoit să îşi traducă în română, concomitent,  subtitrarea din limba engleză, în timp ce urmăreşte atât captura video, cât şi desfăşurarea de forţe în timp real necesară pentru realizarea ei. Atenţia distributivă bine antrenată e necesară pentru a te putea bucura de ceea ce are de oferit acest experiement cinematografic-teatral-social. Pornind de la personajul care poate fi considerat mama şi tatăl mişcării queer contemporane, bărbatul care se transformă la propriu în femeie peste noapte şi continuă să îşi modifice apetitul sexual şi comportamentul glisând între cele două genuri, efortul artistic al acestui spectacol este redus la executarea câtorva grimase faciale, câteva tonuri ale vocii, câteva reacţii demonstrative şi câteva puseuri de energie. Tehnic, însă, nu poţi să nu apreciezi şi să nu savurezi o muncă detaliată de sincronizări, precizie şi articularea unui întreg aparat scenic ce funcţionează impecabil. Paşii sunt număraţi, secundele calculate minuţios, nicio mişcare nu e în plus, nu lipseşte niciun detaliu, totul e coordonat perfect şi urmăreşti cu plăcere cum se organizează din mers scenă după scenă povestea pe care o auzi recitată egal, monoton şi civil dintr-o cabină antifonată.

Saga supra-realistă în care Orlando cel născut bărbat transcende secolele şi modele şi nu ţine cont de spaţiu şi timp, ci trăieşte experienţe care îl transformă şi îl eliberează de constrângeri şi prejudecăţi nu e nicidecum o sărbătoare militantă a drepturilor amestecate de-a valma. E atât de bogat şi complicat ce se întâmplă pe scenă pentru a putea obţine cadrul perfect pentru fiecare scenă, atât de energic şi de bine pus la punct tehnic vorbind, încât povestea, mesajul, trimiterile, subtextul îşi pierd nu doar din importanţă, ci şi din relevanţă. Urmăreşti fascinat cum se schimbă lumina, cum aleargă actanţii între spaţiile care se schimbă la secundă, cum camerle de filmat se mişcă într-o corgrafie perfectă cu boom-ul, încât felul în care e realizat spectacolul devine cel mai mare duşman al spectacolului.

@ Stephen-Cummiskey

Pur şi simplu nu îţi pasă nici de cum anume e spusă povestea, nu te deranjează nici măcar inserturile ce se vor a fi umoristice în care Orlando călătoreşte cu avionul de la Constantinopol la Londra pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nici imaginile cu proteste anti-Brexit sau pro-Brexit, nici trimiterile la încălzirea globală. Toate încercările de a servi o agendă sau alta sunt doar un bruiaj uşor deranjant care trece repede precum puricii de pe ecranul televizorului atunci când bate vântul şi mişcă antena de pe bloc. Dacă intenţia a fost aceea de a vorbi despre oricare dintre aceste subiecte, de a atrage atenţia asupra frumuseţii de a fi liber şi fluid între genuri, atunci spectacolul e un eşec total. Povestea lui Orlando cel şi bărbat şi femeie e doar un pretext foarte ofertant pentru o continuă uluire în faţa tehnicii. Emoţia există, dar nu are nicio legătură nici cu mesajul, nici cu urmele firave de componente artistice.

Modalitaeta de îmbinare între teatru şi video pe care Katie Mitchell o experimentează cu fiecare spectacol îşi are limitele sale de impact şi devine redundantă odată ce îşi pierde din prospeţime. E o viziune estetică ce poartă un termen de garanţie. Dacă ai văzut un spectacol, le-ai văzut pe toate. Dacă în ale stuaţii unghiul subiectiv al camerei era prilej de adâncire al sensurilor din gândurile unui personaj, dacă introspecţia genera şi altceva decât perpetuă uimire în faţa tehnicii şi a performanţei de a coordona executanţi de sarcini pe scenă, cu cât coregrafia necesară unei filmări de calitate e mai complexă, cu atât calitatea actului artistic teatral se pierde. „Orlando” e un spectacol emoţionant, însă nu transmite mai nimic, nici măcar nu militează pe măsura potenţialului oferit de roman, doar impresionează spectatorul precum o face orice gadget pe care îl uiţi într-un sertar la câteva zile după ce l-ai cumpărat pentru că se dovedeşte a fi inutil.

Schaubühne, Berlin

„Orlando” de Virginia Woolf

Adaptare scenică: Alice Birch

Regie: Katie Mitchell
Regizor secund: Lily McLeish
Decor: Alex Eales
Costume: Sussie Juhlin-Wallen
Regie video: Grant Gee
Video: Ingi Bekk
Colaborator video: Ellie Thompson
Muzică şi Sound Design: Melanie Wilson
Dramaturgie: Nils Haarmann
Lighting Design: Anthony Doran

Cameramani: Nadja Krüger, Sebastian Pircher
Operator boom: Stefan Kessissoglou

Cu: İlknur Bahadır, Philip Dechamps, Cathlen Gawlich, Carolin Haupt, Jenny König, Alessa Llinares, Isabelle Redfern, Konrad Singer