În seara zilei de 21 martie, Edouard Philippe selecta locurile destinate activităților non-necesare care trebuie închise: restaurante, stadioane, dar și muzee, teatre, librării. Artele, non-necesare? Formulă ce rănește, ce contestă vocația acestora de a îngriji „rănile sufletului”, la fel de grave ca altele, fizice, corporale. Iar ceea ce a urmat confirmă această vocație a artelor mai ales prin perioade de derută și neliniște când se încearca să le folosim ca terapii de apartament, ca paliative chemate să mai domolească din frământare, să mai îmblânzească fricile… Artele, mai mult decât oricând „necesare” în vremuri de izolare generalizată și de domiciliu forțat. Astfel, ecranele care le servesc de mediere au sfârșit prin a se erija în suporturi ale consolării! Aprinzându-le, lăsăm să treacă un pic de aer… venit din altă parte, din alte vremuri!

Ce să spun despre teatru? Cum să-mi imaginez că momentul separării de spectacole publice avea să fie Shakespeare, résonance, întâlnire la teatrul Bouffes du Nord, la care Peter Brook, la 95 de ani, intervenea, în peambulul unei schițe a „Furtunei” lui Shakespeare, dublul său… Brook nu vorbea despre mari interpretări, despre provocări extreme sau reușite ieșite din comun. Nu, el citează o replică, „a fi sau a nu fi”, un cuvânt, „libertate”, și alte câteva care se constituie în sâmburi tari, din care și-a alcătuit propria lui moștenire! Cuvinte grele, pe care le poate repeta după bunul plac, cuvinte păstrate în cel mai intim sipet… iar ele, în viață, „rezonează” mai departe! Brook ne invită pe martorii care suntem să găsim și să păstram cuvinte pe care nu le proiectăm în exterior, ci pe care le salvăm în tăcere, pe care le conservăm grație tăcerii! Tăcerea protejează puterea cuvintelor, care uneori se asociază cu vocea unui actor de excepție… Dar, spune el, nu există un mijloc mai bun decât tăcerea pentru a le asigura… rezonanța tacită, mentală, protectoare! Purtăm cu noi aceste cuvinte „alese”, cuvinte auzite în public, convertite în cuvinte personale! Viața cuvintelor merge mai departe grație „rezonanței”, precizează Brook, dar pentru asta trebuie să le descoperim „vibrația”, căci ea este cea care face să rezoneze un cuvânt în interior. Astfel, „reminiscența” depusă în noi, rămâne „reminiscență vie”, memorie ce respiră și palpită! Este o energie care acționează, nu un depozit mnemonic static!

Rezonanței din interior, proprii celor îndrăgostiți de cuvintele shakespeariene, îi adăugăm, ne amintește Brook, o alta, o a doua: rezonanța îndreptată spre exterior! Marii actori „lasă rezonanța să trăiască pentru a împărtăși arta”, căci acest zăcământ personal e cel pe care îl descoperă și care stă la originea impactului provocat de marii actori. Iar Brook evocă „rezonanța” celebrului „Niciodată, niciodată, niciodată” al regelui Lear, pe care Paul Scofield, legendarul lui interpret, nu-l spunea niciodată de două ori la fel. Rezonanță al cărei ecou încă reverberează în spectatorul care sunt. Nu o imagine, ci o voce pe care am auzit-o la București, în 1964. Voce pe care Brook o erijează în vremurile acestea în sâmbure iradiant al „teatrului pentru ureche”, cum spune el, căruia îi consacră ultima sa carte… ecoul unei voci care nu moare! El supraviețuiește la adăpostul tăcerii!

Brook continuă să aibă încredere în teatru ca ocazie „de a fi împreună” și, citându-l pe Picasso, evocă ceea ce l-a sedus dintotdeauna, „mișcarea ce generează mișcare”, pentru a conchide că reușita unui spectacol se măsoară nu atât prin aplauze, ci în primul rând prin „tăcerea vibrantă,  tăcerea ce rezonează” a întregii săli. Cu blândețe, el răspunde la întrebările formulate de spectatori pentru a ca apoi să tacă și să conchidă, cu unul dintre acele sfaturi pe care doar maeștrii la dau: „Învățați să puneți întrebări, însă fără a căuta mereu răspunsuri. Păstrați pentru voi înșivă o întrebare, la modul definitiv, o întrebare în așteptarea unui răspuns!” Enigmă de neelucidat și de neuitat! Și, auzindu-l, aceasta îmi evoca titlul ultimului său spectacol, pus în scenă împreună cu Marie-Hélène Estienne,  Why , „De ce”. „Aceasta e întrebarea”, îmi spun, amintindu-mi de prințul Danemarcei!

În comparație cu alte arte, teatrul implică această plăcere specifică lui care constă în „a fi împreună” pentru a ne bucura – promisiune ambiguă! –, de a ne regăsi  „singuri printre ceilalți”. Determinare dublă! Solitudine și comunitate. Dezechilibrată, relația invită la o consolare pasageră și în numele ei acum facem călătorii în împărăția umbrelor, aceste spectacole înregistrate, astăzi resuscitate. Invalide, căci ele sunt lipsite de orice prezență fizică, ele însă reactivează aventuri străvechi sau dezvăluie altele, necunoscute, pentru a fi descoperite. Așa am putut vedea „Prințul de Hombourg” în regia lui Peter Stein sau revedea „Bérénice”, spectacolul lui Grüber! „Les Damnés”, în regia lui Ivo van Hove, sau „Neguțătorul din Veneția”, spectacolul lui Andrei Șerban… pagini ale unei vieți de spectator pe care o răsfoiesc în singurătatea unei camere. Musset vorbea despre „teatru într-un fotoliu”, pe care îl agrea, și iată-ne și pe noi, asemenea lui, întorși la noi înșine „într-un fotoliu” pentru „a visa la teatru”. El  „rezonează” în noi… solitudinea nu trebuie să ne displacă și, refugiați involuntari în fața ecranelor, trebuie s-o admitem și să o cultivăm, în așteptarea „marii întoarceri”.

Altădată am fi refuzat imaginile online, astăzi însă ne acomodăm cu ele. Și le privim ca pe un câmp de ruine, cu tot ce presupune el ca absență și totodată apel la imaginar. Îmi lipsesc, cert, vecinul, sala de spectacol, dar, în schimb, văd de aproape chipul Ludmilei Mikaël ori pe al lui Richard Fontana în Bérénice și Titus și îmi amintesc de cuvintele lui Grüber, care i-a pus în scenă într-un spectacol memorabil: „Murmurul vă învață din nou să ascultați… Nu putem striga adevărul”. Nu ies din apartamentul meu, dar, fără să mă mișc din el, mă duc la Teatrul Globe de la Londra sau la Piccolo Teatro de la Milano! Hoinăresc între țări și-i regăsec pe cei ce sunt în viață și pe cei care s-au stins reuniți grație persistenței acestor amprente fantomatice ale teatrului. Retransmiterea servește de substituție. Spațiu intermediar, care leagă ce a fost de ce continuă să fie! Și, ca de obicei, pierdem și câștigăm…

Profit de această perioadă de recluziune pentru a regăsi secretele gândirii orale a teatrului, de care, fiind aproape de artiști, m-am simțit atras. „Îmi plac actorii care rezistă”, zice unul, iar altul ne sfătuiește „Dacă vrei să te faci auzit, țipă, dacă vrei să fii ascultat, murmură”. „Mie îmi place bătrânețea și ce aș fi avut eu să le predau altora, chiar dacă aș fi vrut?”, mărturisește un tânăr regizor, sau „Ca să fii actor bun trebuie să te faci călugăr, dar călugărul nu iubește teatrul”. A fi aproape de un om de teatru echivalează cu a citi o carte.