„Dă-l dracu’ de virus, fă, nu vezi că nici la priveghi nu mai poți să stai?” (Nicio legătură cu Kirițescu, deși tot ceva „gaițe” trec, pe semne, pe stradă, dincolo de gard.)

„- Ai văzut ce i-a făcut Vulpița lu’ Jador?

– Jador a’ lu’ nea Nicu Mondialu?

– Nu, bă, a’ lu’ Mondialu, vezi că zice pe Facebook.” (Angajați ai primăriei, care mătură strada. Tot dincolo de gard.)

Satul planetar între sediul comunal și cătunul pierdut prin vreo viroagă. Între metropolă și orășelul macedonskian, pe stil vechi, ca să zic așa. Iar dacă satul ăsta al lui McLuhan e-n directă proporționalitate cu „electrizarea” Galaxiei Gutenberg, atunci drumul dinspre metropolă spre planeta profundă mai degrabă un tunel al timpului ar fi, o evadare din campusul Marconi, Zuckerberg & SARS-COV-2 (atât cât – mai – ține). Poate de asta ritualul prânzului se oficiază pe scăunelele din lemn, de la grădiniță, între orhidee, bougainvillea, trandafiri japonezi, mușcate (de prin ferestrele lui Victor Ion Popa?), în fața unui pahar de vin roșu („închinat unui moment de emoționantă amintire: nunta Principelui Nicolae cu Ioana Dolette, pe Moșia de la Tohani, în 28 octombrie 1931.”).

Notă de demisol: Cam tot de pe la începutul deceniului al patrulea din veacul trecut, mitologia locală moștenește povestea fostului Prim-regent coborând, singur la volan, de la Sinaia spre București; un copil neatent e cât pe ce să fie lovit de automobil, din fericire nimic rău nu se întâmplă, mai puțin puștiul aterizat în colbul drumului și constatarea glumeață a Principelui: „Ei, nu-i nimic, juleală cu cucui.” Peste câțiva ani, în casa din colțul străzii, „Dimineața devreme” se retrăgeau din Capitală Alexandru George și familia. Un pic mai târziu, încă rezident în genele materne, intram în casa lui Constantin Tănase, pe unde se adunau preotul Constantin Dron (tatăl actorului Dorin Dron) și încă un Constantin, profesor cel din urmă, pentru a susține clanul celor trei Costică. Cumva totul se leagă, cum constatam împreună cu Mircea Horia Simionescu încă peste mai mulți ani, pe același loc unde acum ne așezăm scăunelele de la grădiniță, ca o întoarcere premeditată în timp. În timp propriu. În timp apropriat.

Satul/tribul lui McLuhan rămâne la o depărtare astronomică, dincolo de podul peste pârâul care inevitabil trezește autohtonilor reacții vesele de prin povestea poveștilor. Metropola informatizată a trecut deja fiecare ordinator (termenul francez e mai grăitor, cred, patinând între ordonare, ordin și ordonanțele pe care cu toți le așteptăm, nădăjduind că nickname-ul nu ne e Petrini) în inventarul băncuței de la poartă unde „orice babă este medic comunal” indiferent de sex ori vârstă. Pe cale de consecință (fie ea și cam din ograda sofismului), back to Gutenberg citit ca înapoi la urbanitate tocmai în fuga de metropolă ar fi să stea. Paradoxal, urbanitatea pare a da să se ascundă în planeta profundă, iar locurile pe unde nu s-ar întâmpla nimic încep să colcăie de germeni epici ingenios temperați. Vasăzică, dincolo de pod sau dincolo de gard și chiar și dincoace, în paradisurile personale, vibrează cheful de întâmplare, că doar „omul e un animal cu instinctul spectacolului”, zice pe bună dreptate Mihail Sebastian, iar „the show must go on” (cum lui Freddie Mercury îi reușește ne-ncetat până și de Dincolo). Drept care, la întrebarea who’s afraid of the big bad (anything) tare mi-e că răspunsul nu vine decât din gura vreunei babe-medic comunal Yaga (mai degrabă în traducerea lui Isao Tomita decât a celor trei ELP) cu CI de metropolă.

Notă de mezanin: De pe scăunelul de la grădiniță mă uit cum ridici fânul cu lopata și-mi spun că ar fi meritat un selfie cu pisicile și cățelul. În definitiv, universul cunoscut (adică tot ce pot atinge cu talpa și palma – pumnul e din alte vremi și-acolo să rămână) se desfășoară ca un sul de papirus (inevitabil palimpsest) între Depărățeanu și Topârceanu (chiar dacă acesta din urmă a măsluit un pic cărțile, făcând uitată propria locuință de vară de la Nămăiești): dacă privirea se lasă-n voia nuanțelor de verde – între rustifina, Mâna Maicii Domnului și frunzele vișinului, de pildă –, anotimpul e al lui Depărățeanu, dacă trece dincolo de gard, dincolo de pod (orice asemănare cu persoane sau fapte din filmul lui Mircea Veroiu este pur întâmplătoare, podul e o realitate fără umbră de ficțional, la fel și pârâul cu numele lui perpetuu preschimbat vesel-matricial – întrebați-l pe Victor Scoradeț, de pildă), ori dincoace de Herăstrău, atunci „Când se ia câte-o măsură, lumea-njură pe agentul sanitar și-l întreabă fără noimă: ce-ai cu noi bă, pentru ce să dăm cu var?”

Fiindcă, dincolo de zăplaz, doctorii fără voie (ei, fără voie, doar „partidul e-n toate”) ai spectacolului (nu uitați vorbele lui Sebastian) te fac să-ți închipui cam cum ar da-n cadru o zănatecă poveste de amor între Tache, Ianke și Cadâr, urmărită de la tarabele lor de întreprinzătorii de cartier Romeo, Julieta și, la rigoare, Zeffirelli. Ori de Margit Pogany transferată cu izoleta la Berghof, alături de Joachim Ziemssen, de vreo hit-infirmieră fără voie și ea (ei, fără voie…). Păi, nu era mai plin de învățăminte răspunsul acela de la Radio Erevan: „- Se poate face dragoste cu fereastra deschisă? – Da, dar e preferabil cu o femeie/bărbat (după aplecare & orientare).”? Întrucât (totuși) nu orice se potrivește cu orice, iar teoriile managementului și marketingului tare-mi par a ține, până una-alta, exact de tribalitate, de satul planetar (nimic exultant aici), ruralizând, deci, exact ceea ce ar trebui să fie apanajul unei urbanități pentru care cartea/partitura/replica/simeza ș.a.m.d. să nu fie o țară de dincolo de cele mai groase neguri, într-un peisaj căzut pradă unei „ignoranțe viguroase și frenetice” (tot Mihail Sebastian).

Notă de mansardă: Tocmai grație „instinctului spectacolului” nu văd de ce aș fi făcut knockout de angoase. Până la urmă, vorba lui Mihai Mărgineanu: „Jeana nu e moartă, Jeana se transformă”. Iar în-scenarea de dincoace de gard (pod, epidermă și orice soi de pârleaz ori de zăgaz), cu portocaliul ei de azalee, albul de iasomie, siniliul de gențiană, roșul de perdea de trandafiri, violetul florii aceleia ciudate care nu înflorește decât o dată la doi ani și verdele covârșitor ca din poemul lui Lorca nu sunt decât dovada lumii vii ca spectacol, din care se naște în fiecare poveste.