Aproape că nu am niciun dubiu că, într-un posibil top al nenumăratelor spectacole cu piesele lui Eugène Ionesco montate în România îndată după decembrie 1989, cel cu „Cântăreața cheală”, pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca de marele regizor Tompa Gábor, spectacol de la a cărui premieră au trecut, iată, 28 de de ani, se situează pe primul loc. Poate și deoarece nu a fost ceea ce se cheamă un spectacol de conjunctură, făcut doar fiindcă se dăduse, în fine, drumul la Ionesco. Din cartea Floricăi Ichim, „Conversație în șase acte cu Tompa Gábor”, apărută în 2003, aflăm că piesa a devenit o veritabilă obsesie pentru regizor încă din vremea în care era studentul profesorului Mihai Dimiu (cam din 1978), care nu s-a concretizat scenic decât în 1992. Odată cu venirea în trupa al cărui director devenise Tompa a actriței Spolárics Andrea, socotită interpreta ideală pentru Doamna Smith.

Dacă pentru Mihai Măniuțiu „Conu Leonida față cu reacțiunea” este ceea ce se cheamă „piesa perfectă’’, cel puțin așa declara el cu ocazia premierei spectacolului montat pe scena Teatrului Odeon, pentru Tompa perfecțiunea se întrupează în această primă piesă ionesciană. Scriere în care, așa după cum observa Matei Călinescu (cf. „Eugène Ionesco – Teme identitare și existențiale”), se regăsesc „toate elementele constitutive ale personalității ionesciene, cu obsesiile ei, cu impulsurile ei, cu înclinațiile ei ludice, cu anxietățile ei, cu spaima de moarte, care nu e altceva decât ultima reacție la gândul pierderii inevitabile a acelei primordiale uimiri de a exista, a acelui émereveillemnt d’être atât de prețios și de fragil.”

Am revăzut spectacolul în mai, online, grație unei înregistrări DunaTV, făcute în 1995, cu ocazia participării acestuia la Festivalul de la Kisvárda. Mi-a plăcut enorm. Spun și scriu aceasta oricât de necritic ar suna fraza în chestiune. Îl socotesc  a fi cea mai ionesciană variantă a „Cântăreței” din România, tot la fel cum, câțiva ani mai târziu, a fost cea cu „Scaunele”, montată de Victor Ioan Frunză la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara.

Spectacolul lui Tompa dă semne a porni de la o însemnare a lui Ionesco, așa cum apare ea în „Note și contra-note”. E datată 10 aprilie 1951. „Cântăreața cheală: personaje fără caracter. Marionete. Ființe fără chip. Mai degrabă rame goale cărora actorii le pot împrumuta propriul lor chip, sufletul, carne, oase”.

Spectacolul lui Tompa este deschis de un Maestru de ceremonii. Un fel de Dirijor al marii simfonii. Așa cum crede Tompa că este „Cântăreața” ionesciană. E drept, momentul era precedat la Cluj de o trecere printr-un tunel tapetat cu ziare, dar care nu apare filmat. Apoi zărim o bibliotecă. Nu. Nu de cărți. Are în rafturi păpuși viu colorate. Totul se consumă într-un alb aseptic (scenografia e semnată de Dobre –Kóthay Judit). Urmează dansul perfect al unui arlechin (Salat Lehel). Și apoi țâșnește doamna Smith (Spolarics Andrea), înveșmântată în haine de păpușă, în culori țipătoare, cu machiaj strident. Declamă impecabil monologul devenit deja clasic. Cel cu mâncatul, cu băcanul, cu concurența între băcani în privința uleiului, cu iaurtul etc. Îl vedem și pe domnul Smith (Boér Ferencz). Serios, citind Times, parcă nițel nervos. Sever cu siguranță. Urmează alt pasaj celebru. Acela al controversei pe tema Bobby Wattson. Excelent jucat de cei doi actori. Gata. Duetul constituirii unui absurd conversațional imposibil de descâlcit e deja constituit. Apare și menajera Mary (Pardanschi Krisztina). Îmbrăcată în mantou soldățesc, cu mustăcioară. Dă impresia a fi caricatura unui Stalin bufon. Pus pe glume. Mai apoi sosesc întârziații. Doamna (Pánek Kati) și Domnul (Bács Miklós) Martin. Joacă magistral scena recunoașterii. Și a îmbrățișării prelungite dintre ei. În fine, vine și Șeful Pompierilor (Biró József), senin, solar, cu un etern zâmbet tâmp pe figură. Are nevoie de un incendiu. Îl caută cu lumânarea peste tot. Personajele acestea ivite pe ritmurile muzicale dintr-o boîte à musique, toate vopsite pe obraji, ca niște clovni, se mișcă și vorbesc ca parte a unui mare mecanism. Vin și ultimele zece-cincisprezece minute ale spectacolului cele cu surpriza despre care s-a scris atât. Aceea a întâmplărilor reluate pe repede-înapoi. O intuiție genială a regizorului Tompa Gábor. Reapare, în fine, Maestrul de ceremonii. Personajele au intrat în cufere. Maestrul e Dirijorul. Totul a fost perfect. Sans défaut, cum spun francezii. Totul s-a sfârșit. Capodopera rămâne.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

„Cântăreața cheală” de Eugène Ionesco

Regia: Tompa Gábor

Dramaturgia: Visky András

Decorul și costumele: Dobre-Kóthay Judit

Distribuția:

Mr. Smith: Boér Ferenc

Mrs. Smith: Spolarics Andrea

Mr. Martin: Bács Miklós

Mrs. Martin: Panek Kati

Mary: Pardanschi Krisztina

Șeful pompierilor: Bíró József

Musafir: Salat Lehel

Data difuzării online: 9 mai 2020