Vlad Mugur s-a numărat printre acei mari regizori români convinși, îndată după Revoluția din Decembrie 1989, de Andrei Pleșu, devenit ministru al Culturii, și de Ion Caramitru, să revină cât mai rapid în țară, să preia conducerea unor teatre și să înceapă reformarea sistemului teatral din România. Alături de Vlad Mugur, au răspuns „prezent!” Andrei Șerban, care a preluat direcțiunea TNB, și Lucian Giurchescu, reinstalat la conducerea Teatrului de Comedie.

Operațiunea de reformare radicală nu i-a reușit niciunuia dintre ei. Nu au fost lăsați să o facă, li s-au pus nenumărate piedici. Unii au renunțat la respectivele șefii, alții au fost înlăturați din ele, în cel mai neelegant, chiar mizerabil mod cu putință. Însă toți, sau aproape toți, au lăsat urme de neșters. Mari spectacole. Spectacole nemuritoare. Care se dovedesc a fi astfel și acum când putem să le revedem online. Spectacole în care se vede că acești mari regizori au consolidat trupe, că le-au infuzat un alt fel de a face teatru, că le-au întinerit, și nu doar din perspectiva vârstei.

Iată, la finele lui octombrie 1991, atunci când avea loc premiera spectacolului cu piesa „Mincinosul” de Carlo Goldoni, Vlad Mugur nu mai era directorul Teatrului Odeon.  Căruia, în scurtul, dar eficientul lui directorat, nu doar că i-a schimbat numele (până la venirea lui, respectiva instituție se chema Giulești și, să admitem asta, avusese în repertoriu multe spectacole de referință), nu numai că i-a îmbogățit trupa. Desemnat să îi preia conducerea, noul director, regizorul Alexandru Dabija primise, cu titlu de îndatoritoare moștenire, două mari spectacole. Cel cu „Mincinosul”, dar și cel cu „Tragica istorie a doctorului Faust”, regizat de Dragoș Galgoțiu.

Am revăzut zilele trecute „Mincinosul”. Spectacol viu, vesel, marcat de o minunată explozie de vitalitate, cu o netrucată energie. În același timp, o admirabilă lecție de regie (la care toți regizorii ar fi trebuit să fie prezenți și să ia, cum se spune, conștiincios notițe), de actorie (aproape toți interpreții sunt fără cusur), de scenografie (aici Lia Manțoc s-a întrecut pe sine). Singur în fața computerului, a ecranului din care „ieșea” spectacolul, am râs cu gura până la urechi. Și nu doar de ceea ce făcea Horațiu Mălăele, un formidabil Lelio, care se juca cu banii, cu semenii lui, cu relativ buna lor credință, cu naivitatea acestora sau, după caz, chiar cu prostia și obsesiile lor, cu spațiul, cu timpul, cu geografia, cu evidențele, cu vorbele, cu tot ce vreți și ce nu vreți. O făcea, asigurându-ne că  „eu nu vreau să mint, dar ce să fac dacă adevărul îmi stă tot timpul în cale?”. Am râs  până la acel moment, plasat foarte aproape de final, când Lelio are un monolog, în care parodiază câteva versuri din „Hamlet”. Să mori, să dormi… Am înghețat, am fost emoționat, mi-am reprimat cu greu o lacrimă. Parcă Vlad Mugur își prevăzuse moartea. „Mincinosul” a fost primul lui spectacol făcut în România, după revenire, „Hamlet”, de la Teatrul Național din Cluj, spectacolul testamentar.

Ceea ce șochează atunci când vezi „Mincinosul” este discreția prezenței regizorului. Vlad Mugur părea a nu fi dorit să se vadă. Era însă vorba despre o discreție absolut înșelătoare. Creator gândită a fi astfel. Ideea spectacolului era una cum nu se poate mai originală.  Lelio rămăsese același mincinos. Mai viu, mai inventiv, mai născocitor ca niciodată. El/Horațiu Mălăele părea să fi descoperit metoda prin care, cum se zice, „se scotea” din toate. Numai că era mai mult decât atât. Era „intrusul”. Omul care revenea acasă, într-o Veneție pură (probabil de aici albul superbului decor creat de Lia Manțoc), cu apă, cu canale, în care la sfârșit toată lumea îl lapidează pe bietul Lelio. Mai puțin tatăl lui, Pantalone (Virgil Andriescu) care, îndurerat, îl gonește, dându-i însă tot ceea ce i se cuvine drept moștenire. Dar cine îl judecă pe Lelio? Dottore (Mircea Andreescu), un tată brutal, grotesc, gata la orice târg sau compromis doar să își vadă măritate fetele și ele pregătite pentru orice „tranzacție” maritală posibilă (Diana Gheorghian și Simona Gălbenușe), imorala Colombina (Camelia Maxim), Ottavio (Marian Ghenea), un june invidios și care își maschează invidia în falsă indignare, Florindo, tânărul „neterminat”, dar și un fel de Rică Venturiano avant la lettre (senzațional debutul al, pe atunci, studentului Marius Stănescu), fosta slugă, Arlechino (Florin Zamfirescu). Mai avem doi regizori tehnici (Oana Ștefănescu și Mircea Constantinescu), îl mai avem și pe Pulcinella (Ionel Mihăilescu) singurul personaj care nu doar că nu poartă mască, dar nici nu minte, și o Cântăreață (Mirela Dumitru).

Vlad Mugur a făcut, de fapt, un excelent spectacol pe tema diferenței, adesea cvasi-insesizabile, dintre a fi și a părea, dintre être și paraître. Pe tema gradelor minciunii. Ce putea fi mai util atunci, într-o Românie, de abia ieșită din dictatură, o dictatură în care supraviețuitorii erau cei ce mințeau poate nu neapărat mai vârtos, ci mai subtil?

Aflu că filmul spectacolului difuzat de Teatrul Odeon a fost realizat cu ocazia unei repetiții. De aici absența grimării unora dintre personaje, de aici o seamă de scăderi de ritm.  Dincolo de ele se află bucuria restituirii și a reîntâlnirii cu un geniu. Cu Vlad Mugur și inegalabila lui artă.

Teatrul Odeon din București

„Mincinosul” de Carlo Goldoni

Regia: Vlad Mugur

Scenografia: Lia Manțoc

Distribuția:

Lelio – Horațiu Mălăele

Pantalone – Virgil Andriescu

Dottore – Mircea Andreescu

Arlechino – Florin Zamfirescu

Pulcinella – Ionel Mihăilescu

Ottavio – Marian Ghenea

Florindo – Marius Stănescu

Regizorul tehnic, Comisarul, Vizitiul – Mircea Constantinescu

Rosaura – Diana Gheorghian

Beatrice – Simona Gălbenuşe

Colombina – Camelia Maxim

Cântăreaţa – Mirela Dumitru

Data difuzării online: 7 mai 2020