Fiecare spectator de teatru îşi are topul său personal. În sertarele cu amintiri rămân acele câteva seri în care bucuria, emoţia, buna dispoziţie sau uimirea au fixat foarte clar un anume actor, o anume scenă, o anume imagine, atmosfera, ori frânturi de gânduri. Din bagajul teatral al fiecăruia fac parte acele spectacole pe care ni le amintim fidel. În timp impresiile se estompează, iar unele experienţe de vizionare îşi pierd pur şi simplu orice relevanţă. Rămân doar titluri pe care le citezi în şirul celor pe care le enumeri ca fiindu-le cândva spectator. Din altele rămân doar mici colţuri de imagini impregnate ca fotograme. Cele care se păstrează, însă, aproape intacte vor fi mereu cele care n-au vorbit la persoana I. Acele experienţe pe care le asociem nu doar cu încă o seară drăguţă la teatru în care am râs şi am aplaudat, pentru ca apoi să ne amintim cu mult mai multe amănunte cina care a urmat.

„Regina mamă” de Manlio Santanelli în regia lui Gelu Colceag, montat la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu Olga Tudorache şi Marius Bodochi este un asemenea spectacol-amintire pentru mulţi dintre cei care i-au fost spectatori în cei mai bine de 13 ani în care s-a jucat. Adaptarea lui pentru televiziune a fost redifuzată în weekend-ul trecut şi a creat un turbion în amintirile ordonate despre spectacole tezaurizate în timp. Dincolo de ce îţi aminteşti despre spectacol în sine, există mici amănunte dispersate despre seara respectivă. Uitasem, de pildă, că prima dată când l-am văzut era iarnă, că la ieşire nu am simţit frigul decât ajunsă aproape de casă, că pe jos era zăpadă murdărită şi multă apă sau că am aşteptat mult să vină tramvaiul. Foarte limpede e amintirea lambriurilor Sălii Amfiteatru. Cele câteva scări în penumbră până pe holul care cobora în foaier. Şi degetele mele care se prelingeau pe lamele de lemn. Mă sprijineam de ele cu ochii ficşi, încețoşaţi de emoţie. Amânam ieşirea la lumină. Am tăcut mult. Cu tot cu gânduri. A fost mult linişte după „Regina Mamă”. A doua şi a treia şi a patra şi a cincea oară nu mai ştiu cum a fost.

Privirea de acum activa memoria care scotea la suprafaţă emoţia de atunci. Emoţia acelui atunci făcut ghemotoc din cinci vizionări. Aerul puţin formal dat de interpretarea într-un studio tv, sunetul captat prin microfoane, unghiurile de filmare, mişcarea de aparat, montajul, aceste subiectivităţi tehnice nu coincideau cu imaginile păstrate în gând. Era ceva nou care se plia pe umbra unei amintiri. Cu toată această interpretare subiectiv-emoţională, constanta era acolo; neclintită şi regală. Olga Tudorache şi colosala sa personalitate artistică.

Acea privire care străpunge suprafaţa percepţiei şi se înfige în carnea sentimentelor îmi vorbea la fel de răspicat şi de pe ecranul televizorului. Acea voce care înmuia vocalele şi când şuiera, când dicta, jucându-se cu ritmuri şi nuanţe e una dintre cele mai vii amintiri teatrale. Pasul mărunt, poticnit, mâna care desena în aer un gest, părul alb şi lacrimile din final sunt toate acolo, intacte, aşa cum le-am văzut prima dată. O situaţie de joc de-a şoarecele şi pisica, o iubire-ură între o mamă şi un fiu, reproşuri târzii şi regrete nespuse, o relaţie ofertantă peste care se aşează mult umor şi un ludic bine antrenat – aşa arată povestea simplă despre o mamă bătrână şi ranchiunoasă şi fiul ei care vrea să îi speculeze moartea.

Dar nu povestea e ceea ce rămâne după mulţi ani. Povestea e simplă. Rămâne acel filigran de interpretare. Acea bogăţie de bodogăneli şi improvizaţii şi timpul care se măsoară după un singur ceas: cel al doamnei Olga. În unele seri pauzele erau mai dramatice, alte ori dispoziţia era mai jucăuşă, iar cei mai norocoşi asistau la un final mut de câte zece minute în care sentimentele se amestecau pe chipul unei mame încremenite într-un strigăt mut care se transforma pe nesimţite într-un bocet tânguitor. Asta nu se poate uita.

Marius Bodochi avea un joc mereu acordat la timpul prezent; continuu atent la orice propunere, mereu în gardă, un bun camarad care îşi susţine partenera, o ocroteşte lăsându-se,  galant, condus.  Relaţia dintre ei are acea bogăţie care umple golurile dintre cuvinte; există acel fluid al spectacolelor consistente în care partenerii îşi spun şi ceea ce nu auzim, dar simţim pe scenă.

Vizionarea de duminică seară mi-a reamintit ceea ce nu uitasem niciodată: emoţia unui spectacol pe care nu îl pot uita. Experienţa subiectivă din sufragerie nu a fost neapărat o aducere aminte, ci o transpunere în scaunul grena dintr-o sală care între timp nu mai există. Nu am văzut un spectacol de teatru tv, ci mi l-am amintit pe cel văzut acum 12 ani. „Regina mamă” va rămâne consemnat în istorii de teatru pentru longevitatea lui, pentru performanţa actoricească, există cronici care explică pe larg cum era şi de ce era. Pentru mine, rămâne senzaţia tactilă a degetelor care coboară pe lemnul lambriurilor, acea linişte deplină din minte şi suflet şi sentimentul concret de a fi asistat la un moment de graţie.