E cea mai dificilă perioadă din istoria noastră personală. Teatrul trece printr-o criză care-i amenință însăși esența: întâlnirea cu spectatorul. Totul se mută în mediul online și înregistrări mai vechi sau mai noi, de calitate sau mai lipsite de calitate se duelează de dimineața până seara să câștige atenția unui public anxios, dezorientat, cu răbdarea fragmentată. Noi vă propunem să retrăim teatrul și să-l păstrăm viu prin experiența personală, așa cum a trăit el de secole. Căci, dincolo de înregistrări video, un spectacol trăiește atâta timp cât mai există pe lume un singur spectator care și-l amintește, care i-a păstrat undeva, ascuns într-un colț de memorie, o imagine, un gând. Rubrica „Spectacole de care mi-e dor” își propune să readucă în prim-plan, prin perdeaua nostalgiei, spectacole care au trăit cândva și pe care le-am luat cu noi. Iar astăzi vă invităm în lumea lui Dumitru Solomon…

Au trecut peste 40 de ani de când apărea la Bucureşti volumul de schiţe dramatice subintitulat „Măşti contemporane”. Era la începutul anilor ’70, iar teatrul lui Dumitru Solomon îşi contura „identităţile”. Puţin tragic şi puţin comic, puţin absurd şi puţin realist, semănând întocmai cu realitatea/ realităţile acelor „vremi” şi, în acelaşi timp, ale oricăror „vremi”, teatrul lui Dumitru Solomon îşi (re)descoperă și azi – după aproape jumătate de secol – „identităţi”…

Montarea lui Victor Ioan Frunză de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, care a avut premiera acum zece ani – și pare o eternitate de-atunci – era o călătorie. O călătorie în multele sensuri ale cuvântului – în şi înspre, dinspre şi prin(tre) spaţii teatrale, timpuri, lumi şi cuvinte. Spectacolul „Identităţi”, construit din şapte piese de teatru scurt, aparţinând primei părţi a creaţiei teatrale a lui Dumitru Solomon, se baza pe formula geometriei variabile. Cât şi cum contemporaneiza Victor Ioan Frunză „măştile contemporane” ale dramaturgului? Contemporane atunci cu anii ’70 ai comunismului, când sensurile şi nonsensurile îşi aveau sensul lor, contemporane acum un deceniu cu primii 20 de ani de democraţie, când nonsensurile şi-au modificat sensul.

Erau 22 de roluri cele prin care Alin Florea, Monica Zugravu-Ivaşcu, Marcel Turcoianu, Silvia Tariq şi Radu Micu treceau în cele şapte piese scurte. Şi era extraordinar sentimentul de apropiere, de „identitate”, de intimitate, de firesc (culmea!, într-un univers absurd), pe care regia şi interpretarea lor, deopotrivă, îl creau pe traseu.

Şapte spaţii diferite din clădirea Teatrului „Maria Filotti” – unul dintre cele mai frumoase teatre din România – un parcurs pe care actorii şi spectatorii îl făceau împreună. Prima oprire, pe Scara B. Schiţa „Holul comun”. Doi vecini îşi disputau spaţiul, iar administratorul „modera” disputa. Mobilă îngrămădită absurd, una peste alta, şi un non-dialog în care regia exploata tocmai prăpastia care se deschidea între cuvinte şi obiecte. „Scena” întreagă se reflecta în oglinda din faţă. Între ele, pe cele două scări, de-o parte şi de alta, spectatorii. Care, la alegere, puteau privi „realitatea” direct în faţă sau… în oglindă. Era aceeaşi. Ce se schimba era doar unghiul de vedere. O metaforă în care directorul de scenă închidea „contemporaneitatea”…

Cel de-al doilea popas era Sala de recepţii. Un text cu influenţe ionesciene, transpus într-un spaţiu monumental. „Vânzări-cumpărări”, o joacă de-a cuvintele, în care spaţiu, sens, cuvânt erau toate anulate. Şi fermecătoare rămânea forţa poeziei regizorului, care punea stăpânire pe nefiresc ca frumuseţe absolută. Nimeni nu vindea şi nu cumpăra decât de dragul ideii de a vinde sau de a cumpăra… colţul de est sau colţul de vest, colţul de sud sau colţul de nord. Acţiunea în sine nu exista, doar cuvântul care îi lua locul, printre personaje colorate, coborâte dintr-o altă realitate. Din nou, contemporani cu Absurdul. Care, în cea de-a treia schiţă, se umaniza. Nu mai era făcut din litere, ci din carne. Un melodramatic „Dialog fără partener” – fără să capete însă accente de melodramă în interpretarea Monicăi Zugravu. Tristeţi şi disperări de femeie însingurată printre sunete de taste de maşină de scris ce se auzeau din spatele unei uşi. Şi la sfârşit, tot din spatele uşii, moartea lui… Călătoria printre spaţii căpăta deja accentele morţii. Şi ceva ca de plastic, rece, sec, artificial se strecura şi începea să erodeze cuvintele. Iar moartea se strecura caraghios în sânul unei lumi care de aproape o veşnicie juca „Pinacle”, duminica, la masa din sufragerie. Era ordinea plină de dez-ordine, în care fericirea se construia pe tărâmul mişcător al cuvântului „a trişa”, în Foaierul mare al teatrului, mobilat cald şi puţin grotesc de scenografia Adrianei Grand şi muzica lui Tibor Cari. Două cupluri jucau dintotdeauna pinacle pe puncte, unul dintre ei trişa şi câştiga mereu, era micul lui secret şi marea lui izbândă de o viaţă. În momentul în care secretul se descoperea, fragila fericire se destrăma şi în scenă intra moartea, adusă de ciocli cu mănuşi albe. Pe jumătate caraghioasă, pe jumătate înspăimântătoare, precum cântecelul din urmă al femeii care se lăsa acoperită, printre lacrimi, de jerbe uriaşe.

„Tonul” se modifica în următoarele două spaţii şi poveşti. În „Orient Express”, în Holul teatrului, un joc caragialian de-a confuzia între Paris şi Periş… Un bilet de tren spre Paris/ Periş (la urma urmei care-i diferenţa?!) se transforma într-o idilă într-o gară… O bormaşină tăia un perete de ghişeu, un călător devenea bărbat şi o casieriţă devenea femeie. Apoi „Superba, nevăzuta cămilă”. Lumea toată se pierdea şi dispărea, apărea la loc nevăzută şi minunată, deopotrivă cu cea mai frumoasă cămilă care N-A EXISTAT vreodată. Iarăşi un joc despre nonsens. Despre a fi şi a părea. Şi mori de vânt. Sau cum să vinzi ce n-ai şi n-ai avut nicicând şi cum să te bucuri că ai cumpărat ceva ce nu există şi n-a existat nicicând. Ce sensuri trebuie să fi avut în comunism cămila cea nevăzută pe care o cumpăra un client ce intra într-un magazin după cuie… Ce sensuri ascundea, în interpretarea lui Frunză, un nou joc de-a înăuntru/ în afară… Holul B al Teatrului „Maria Filotti” dă direct în stradă. Uşa se deschidea şi spaţiile se confundau. Iar, la sfârşit, geamurile erau acoperite din afară cu panouri uriaşe. Ieşirea era blocată.

Şi cea din urmă întâlnire. Cu „Apa” cu dispariţia şi întunericul. Scenografia Adrianei Grand, care reinventa spaţiile Teatrului din Brăila, propunea chiar mai mult. Desenul spaţiilor exploda şi remodela povestea, din exterior spre interior, din afară spre înăuntru.

Te pierdeai în întuneric, din ce în ce mai adânc. Era o linişte de sfârşit de lume, care păstra toate ecourile zgomotelor care s-au stins. Câte un băţ de chibrit aprins în grabă sau o lumină vagă de lanternă deschideau căi spre absurdul copleşitor al ultimei poveşti. Trei bărbaţi, X, Y şi Z, intrau într-un subsol ca să caute posibilităţi de a ieşi de acolo. Şi apa începea să curgă (senzaţia era cutremurătoare!), oamenii începeau să se înece şi în cele din urmă deveneau peşti… Se adaptau la mediu… Apoi revolta se stingea. Toate sensurile lumii şi ale vieţii se stingeau odată cu ea. Mediul îi înghițea. Atât.

Spectacolul se sfârşea în stradă… unde actorii ieșea la aplauze şi lumea întreagă intra în spectacol. Ce departe de noi pare un asemenea final acum, în epoca pandemiei…