La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…

Arthur Miller a fost unul dintre faimoșii intelectuali americani, dramaturg și eseist, pe care îi zăreai mereu cu o pipă potrivită în colțul gurii, încadrată într-un zâmbet ștrengăresc, amar, de fin observator, sau la braț cu o femeie frumoasă, să-i spunem deocamdată Marilyn Monroe. A fost un bărbat înalt, drept, a cărui eleganță impecabilă intra într-un contrast echilibrat cu rolul de tâmplar, cu bucuria lui de a construi o măsuță de cafea, un scaun, un casetofon cu butoane uriașe, găsite la groapa de gunoi, pentru fiica lui de doar 14 ani. Prin piesele sale, Arthur Miller curta libertatea, adevărul, găsind astfel în dramaturgie drumul cel mai accesibil de a spune lucruri interzise.

Arthur Miller a trăit prin atât de multe perioade, de parcă ar fi avut vieți diferite, traversând în 90 de ani cele două Războaie Mondiale și Marea Depresiune. Prin artă a încercat să se apropie de realitate, fiind de părere că o piesă de teatru e semnificativă mai ales pentru ceea ce ascunde între rânduri, între replici, în sertarul psihologic care alcătuiește o nouă lume, invizibilă, dar prezentă. Considerând că în realitate conflictele sunt prea dureroase, motiv pentru care le-a evitat cu eleganță, a ales să le așeze și să le exploateze în scris.

Tatăl lui a fost un om bun și muncitor, mai târziu, un bărbat nenorocit, care și-a văzut afacerea prăbușindu-se, banii și stabilitatea familiei plecând la braț cu demnitatea lui. În 6 luni, cât a făcut școală, nu a apucat nici măcar să învețe să scrie sau să citească, motiv pentru care, la doar 12 ani, renunțând la studii, a angajat doi băieți și au început ușor-ușor să pună pe picioare o afacere de textile. A ajuns un om respectat și s-a însurat cu o femeie învățată, care iubea arta, știa să cânte la pian, putea citi un roman într-o după-amiază și era o jucătoare înfocată de bridge. Știa că-și irosește talentul lângă el, însă, fiind o căsătorie aranjată, a rămas până la final, chiar dacă și-a pierdut respectul pentru soțul său și a purtat în vocea ei, de când și-a amanetat bijuteriile pentru a putea plăti facturile, o furie mocnită.

Acesta a fost primul conflict pe care Arthur Miller l-a simțit în familie și și-a dat seama că, indiferent de statutul fiecăruia, politica și economia sunt două forțe care se furișează și în dormitor. Când un bărbat nu se mai poate întreține, își pierde demnitatea și masculinitatea și, tocmai de aceea, în piesele lui a încercat să suprapună realitatea psihologică pe cea socială, totul pe fondul unor tragedii care s-au derulat fie timid, fie violent în jurul lui. Astfel, a simțit că teatrul are un impact civilizator, că e o tribună de unde el, ca cetățean, se poate adresa în mod direct semenilor săi și, drept urmare, s-a apucat de scris. Dar nu înainte de câteva lucruri.

Când nu voia să meargă la școală, șchiopăta. Ca să-i „treacă”, mama lui îl ducea la restaurant și se răsfățau amândoi cu o porție de stridii. Un triumf atât de mare pentru o minciună atât de mică! N-ar trebui să judecăm acest fapt firesc, toți am fost copii, toți am șchiopătat, dar Arthur Miller chiar a avut note proaste la școală și i s-a părut că ar fi mai înțelept să renunțe la studii, nu ar fi avut medie să se înscrie nici măcar la un liceu mediocru. Singurul motiv pentru care nu s-a înrolat în armată a fost genunchiul problematic, care nu putea fi operat. A început să muncească și a fost cel mai prost chelner din cel mai elegant hotel din munții Catskill. Fiindcă acolo angajații primeau doar mâncare stricată, s-a văzut nevoit să-și găsească o altă slujbă, anume într-un depozit de piese auto. Ca să ajungă la muncă, trebuia să meargă o oră jumătate cu metroul, un timp generos, în care l-a descoperit pe Dostoievski. A început să citească, orice, și, dintr-odată, lumea a căpătat o altă profunzime, pe care a vrut s-o exploreze el însuși, cu propriile gânduri, cu propria intuiție.

A strâns 500 de dolari și s-a înscris pentru 6 luni la Universitatea din Michigan, motivat să câștige premiul Hopwood pentru dramaturgie. A scris o piesă în 5 zile, după ce se întorcea aproape epuizat de la cele două joburi pe care le avea pe vară (spăla de trei ori pe zi vase și hrănea șoareci la un laborator de studii genetice), și a câștigat marele premiu de 250 de dolari cu o piesă despre un conflict industrial între tatăl și cei doi fii ai săi, fiind una dintre cele mai dramatice autobiografii scrise vreodată. A ales acest subiect tocmai pentru că el nu s-a certat niciodată cu tatăl său, nu au avut un conflict productiv, iar în scris și-a acordat toată libertatea. Această întâmplare i-a dat într-adevăr încredere în talentul său, însă nu i-a asigurat și succesul. Următoarea piesă pe care a scris-o, „The Man Who Had All the Luck”, a suportat doar 6 reprezentații, fiind aspru criticată.

Pe atunci era căsătorit cu Mary Slattery, o rebelă democrată, angajată într-o editură și împreună cu care mergea adesea la spectacole de teatru. A scris în doi ani romanul „Focus”, iar ea a aranjat publicarea lui, din vânzarea căruia au reușit să plătească chiria. În 1947, imediat după război, scrie piesa „All My Sons”, care pornește de la o mică bârfă auzită de la soacra sa: o fată din Ohio își denunță tatăl care fabricase piese de avion defecte. În această creație simte că își ia un permis de a vorbi liber, aducând pe scenă oameni, nu simple personaje. Acest succes este urmat de un altul, mult mai mare, și anume piesa „Death of a Salesman”, în regia lui Elia Kazan, la sfârșitul căreia oamenii au fost atât de derutați, de mișcați, încât au rămas așezați pe scaune, aproape împietriți, uitând în primă fază să aplaude. Dar apoi nu s-au mai oprit. Fiecare bărbat s-a simțit cel puțin o dată în viață ca Willy Loman, iar pentru acest sentiment de neputință în noaptea premierei au plâns. În construcția acestei piese s-a strecurat concomitent și construcția unei case și, până nu a bătut ultimul cui în lemn, nu a putut să treacă de primele două rânduri începute. În noua cameră de scris, a terminat primul act în prima noapte, iar restul piesei, în 6 săptămâni. Apoi a petrecut două zile lângă telefon, așteptând temător, pesimist un semn de la Elia Kazan, regizorul său pereche. „Art, e atât de tristă! În toamnă vreau să scoatem premiera!” A avut un succes nebun.

Iar succesul, de regulă, te aruncă în brațelor altor oameni de succes. Cea mai de succes fată, dar și cea mai tristă, a fost, poate, Marilyn Monroe. Iar Arthur Miller a luat-o de nevastă, fermecat de inocența ei, de sinceritatea și fragilitatea ei, cele care nu se vedeau pe sticlă decât la o privire foarte atentă.

„Nu voi mai fi atât de groaznic de gelos când vom avea o viață împreună. Chiar cred că aș muri dacă te-aș pierde. Parcă ne-am născut în aceeași dimineață, când nu mai era nicio altă viață pe pământ. Cu dragoste, Art.”

Și Marilyn l-a iubit, fiindcă în ochii lui se vedea mai bună, dar nu îndeajuns de bună încât să-și înfrunte propriii demoni, care o ademeneau mereu cu gânduri negre, cărora, în final, nici alcoolul, nici barbituricele puternice nu le mai făceau față. Pentru această creatură fragilă, pe care a iubit-o mereu pe ascuns, în tăcere, departe de camerele de fotografiat, Arthur Miller a scris scenariul la „The Misfits”, distribuind-o într-un rol, în sfârșit, serios, dar lucrul cu ea s-a dovedit a fi un chin pentru întreaga echipă. S-au despărțit în timpul filmărilor și, la puțin timp apoi, Frumoasa l-a părăsit pe Intelectual definitiv, după o supradoză de somnifere, lăsând un gol enorm, alături de sentimentul cumplit al neputinței de a o fi salvat pe cea mai tristă dintre fete. Când i-au telefonat să-i spună că Marilyn a murit, întrebându-l dacă va veni la înmormântare, Arthur, năucit, a spus că nu, fiindcă ea nu va fi acolo.

După o perioadă întunecată, când până și succesul lui își negocia valabilitatea, actualitatea, relevanța, Arthur Miller își recâștigă vitalitatea, pofta de a trăi prin Inge Morath, cea de-a treia soție, o fotografă nemțoaică talentată și, mai ales, curajoasă, care, înspre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când a fost bombardată fabrica la care lucra, a plecat pe jos din Berlin până în Salzburg, Austria. Interesant de știut este faptul că Inge a studiat o perioadă și în București, apoi a vizitat de mai multe ori România, în urma călătoriilor ei rezultând circa 1000 de fotografii. Inge a murit în 2002, iar în 2010, la Muzeul Țăranului Român a fost organizată o expoziție care a cuprins 133 de lucrări semnate de aceasta.

Arthur Miller a știut că arta este cuprinzătoare, doar viața i s-a părut prea scurtă. A continuat să scrie piese chiar și atunci când critica l-a taxat dur, ca pe un bunic simpatic, care nu mai știe ce spune. Apoi, printr-o răsturnare de situație grăbită, i s-a propus să-i fie montate iar majoritatea pieselor care l-au consacrat drept scriitor internațional. S-a bucurat, dând vina pe hazard.

Pentru Arthur Miller, o piesă are două vieți, una scrisă și una trăită. Din fericire, a doua e fericită.

Notă personală: Recomand din suflet documentarul de pe HBO, Arthur Miller – Scriitor, realizat de fiica lui, Rebecca Miller. Acolo îl veți găsi pe Arthur Miller fumând pipă pe verandă, ascultând muzică și dansând prin casă, tăind și lustruind lemne, iubind trei femei, scriind piese până noaptea târziu sau povestind cu mult umor, uneori râzând, alteori plecând privirea, întâmplări din viața lui.