La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

Pentru amatorii de belestristică, romanul rămâne, desigur, imbatabil. Și la noi, unde cumpărătorii de carte nu se înghesuie deloc în niciun fel de librării, și aiurea. „Satul global” încurajează și facilitează consumul de povești de toate felurile, iar romanul, în care totul este permis, nu are rival, are în continuare puteri nelimitate. Dacă la noi literatura anglo-americană de toate felurile rămâne sursa principală a plăcerilor la care se dedau cititorii de ficțiune, din când în când pătrund în portofoliile editurilor și voci din alte zone.

De exemplu, din Franța, a cărei supremație ține, după cum știm, după cum au arătat-o analiști și eseiști celebri, de trecut. Din această Franță criticată de astăzi – sau, dacă ne gândim la „Supunere”, dintr-un mâine care e deja aici  – pe care Michel Houellebecq, de pildă, o arată în toată fragilitatea și în toată lipsa ei de consistență, ajung și la noi, din când în când, cărțile unor prozatori de prim-plan dintr-un prezent în care literatura este însă, din fericire, mult mai bogată decât o arată librăriile din România. „Revanșa femeilor” continuă, desigur, vremea romancierelor e aici și acum. Voci interesante, care merită cunoscute, ar fi destule, dar, în lipsa unor politici de susținere pentru editori, puține ajung să fie traduse. În afară de mai cunoscutele Amélie Nothomb, Muriel Barbery, Anna Gavalda sau Delphine de Vigan, fiecare având în palmares cărți mai bune și mai puțin bune, cititorii de la noi au la dispoziție doar câteva din nenumăratele romanele publicate de scriitoare din Franța în ultimii ani.

După un ocol al romanelor scrise de franțuzoaice care s-au impus în ultimii ani și traduse în România în perioada 2019-2020, iată o selecție pentru publicul larg, pentru cititorii deschiși, care așteaptă să fie surprinși: literatură care se și joacă, care și problematizează grav, care se și ambiționează, și câteva creatoare de lumi care merită câteva ore din vieților noastre ocupate. Cinci frațuzoaice, cinci romane, în ordine aleatorie.

1.„Babilon” de Yasmina Reza, traducere de Doru Mareș, Editura Litera. Unii poate că au făcut deja cunoștință cu autoarea în ipostaza de romancieră citind „Fericiți cei fericiți”, cruda, dar și înduioșătoarea ei carte despre „războiul sexelor”. Poate că destui îi leagă numele de piese de teatru cunoscute, cum sunt „Zeul măcelului” sau „Artă”. Da, pentru actrița de altădată, care a avut succes cu dramaturgia ei, până la roman n-a fost decât un pas. Inevitabil și previzibil, e mult teatru, în toate sensurile, în romanele ei. „Babilon”, care s-a bucurat de mai mare succes decât „Fericiți cei fericiți”, are o stranietate camusiană și ionesciană. Pretextul e simplu: un cuplu de parizieni blazați dau o petrecere, la care-și invită și vecinii. Toate false și frumoase, paharele de șampanie sunt cele care trebuie, personajele sunt cele care ar putea veni la o petrecere a oricăruia dintre noi, iar stingerea se dă la o oră decentă. Dar vecinul e protagonistul unei „întâmplări” noir, iar cititorii sunt invitați să intre, după o firavă pregătire, în interiorul lui, nu doar al apartamentului lui dintr-o suburbie a Parisului. Absurdul, dacă vreți, e acolo, iar Yasmina Reza își pune mănușile ca să-l arate – doar nu vrea să-l distrugă. O poveste lugubră despre cum ființa umană e de neînțeles, ați putea spune. Fără îndoială, dar și ceva în plus, o calitate care a propulsat „Babilon” pe lista finaliștilor la Premiul Goncourt și i-a adus un Renaudot.

2.„Șefa, un roman culinar” de Marie Ndiaye, traducere de Tristana Ir, Editura Trei. După ce a debutat cu un roman la 18 ani, a continuat să scrie și s-a impus repede. Autoarea „celei de-a doua piese de teatru scrise de o femeie care a fost inclusă în repertoriul Comediei Franceze”, Marie Ndiaye are în palmares Premiul Goncourt, câștigat în 2009, pentru romanul, tradus și la noi, „Trei femei puternice”.  „Forța liniștită” cu care scrie povestea unei bucătărese ajunse pe culmile rafinamentului face din romanul ei unul pe care nu poți să nu-l savurezi. Iat-o pe stăpâna artei gastronomiei devenind dintr-o fetiță oarecare o femeie cu o viață deloc lipsită de nuanțe – o viață cu multe goluri, dar în care se strecoară și bucuria. Iar abilitatea de a strecura atât de mult în frazele ei îi deschide autoarei drumuri spre încăperi, concrete și abstracte, în care așteaptă umbre, dar și raze de soare discrete. Și dragostea de mai multe feluri e acolo și, într-un fel, întreaga poveste ei i se supune. Marie Ndiaye se lasă în voia ei, însă strunind-o gentil, lăsând-o să conducă, bucurându-se de drum.

3.„Sora mea, Summer” de Monica Sabolo, traducere de Mona-Anca Slujenco, Editura Litera.Un thriller, nu uită să precizeze numeroasele comentarii din Franța, unde cartea a avut ecouri puternice, dar nici criticile nu au lipsit. Însă un roman de atmosferă, în care scriitoarea, fostă jurnalistă, știe să construiască nu doar personajul absent, care exercită o atracție hipnotică, ci și o întreagă poveste, cu dedesubturi în care se ascunde întunericul, o întreagă așteptare și o angoasă fără sfârșit. În cartea ei, întunericul care ascunde adevăruri se întinde ca o plasă de prins cititorii. Ei sunt provocați să descopere ce  s-a întâmplat cu Summer, adolescenta în pantaloni scurți, dispărută misterios de pe malul Lacului Leman, și să-și imagineze piese lipsă din puzzle sau piese posibile. Labirintul din roman îi absoarbe, căile sunt complicate, în spatele unui zid e alt zid – rememorarea pe care o face Benjamin, fratele mai mic, la douăzeci și cinci de ani de la dispariția ei curge ca o apă care aduce cu ea tot felul de forme, o apă care te cuprinde senzual și îți deschide uși dincolo de care nu ai vrea neapărat să vezi. Citind-o, aluneci spre neantul acela infailibil (din romanele lui Julian Barnes, de exemplu, sau, cum s-a mai spus, din „Sinuciderea fecioarelor” al lui Jeffrey Eugenides). Goncourt-ul n-a fost să fie, dar nominalizarea a rămas și au fost alte premii.

4.„Să-i reparăm pe cei vii” de Maylis de Kerangal, traducere de Laurențiu Molomfălean, Editura Litera. În 24 de ore, timpul în care se petrec întâmplările din romanul acesta cu titlu cehovian, viața și moartea sunt de-a dreptul de nedespărțit. Nici știința, nici arta nu vor să le despartă și iat-o pe autoarea cunoscută în Franța venind cu o poveste care poate atinge locuri dureroase și spaime ascunse în fiecare cititor. Poveste a unei inimi de adolescent, Simon Limbres, intrat în moarte clinică în urma unui accident și, deopotrivă, poveste a aceleiași inimi care va bate în alt piept. Inima lui Simon devine inima lui Claire, o pariziancă trecută de prima tinerețe. Lecție indirectă despre transplant și prilej de copleșitoare poezie, romanul atât de premiat al scriitoarei care a studiat istoria și filozofia se desface cu delicatețe într-o meditație de care nu poți rămâne detașat. Urmărești inima, dintr-un piept care ajunge la spitalul de urgență în alt piept. Între moarte și viață, între durere și bucurie, între noapte și zi, „Să-i reparăm pe cei vii” crește între negație și afirmație. În zona aceea fragilă a interogației îl conduce autoarea, invitându-ne le exerciții de imaginație: Ce ar fi, dacă…? O face subtil și controlându-și în permanență posibilele efuziuni. Fiecare va citi aici ce va dori, fiecare va coborî cât poate în adâncurile lui, fiecare își va pune întrebările lui.

5.„Balul nebunelor” de Victoria Mas, traducere de Lucia Vișinescu, Pandora M. Un roman de debut care a cucerit Franța anul trecut, aducându-i o mulțime de premii și o expunere meritată tinerei autoare care a studiat și filmul, și literatura. Cum a reușit acest mic roman să se impună? Simplu: în câteva ore, vă dă gata cu „nebunia” lui! Secolul al XIX-lea e cum nu vă închipuiți mai aproape și la balul mascat vegheat de celebrul doctor Charcot de la azilul Salpêtrière „istericele” se dau în spectacol. Un spectacol în culori stridente, nicidecum plăcut, un spectacol în primul rând despre „a supraveghea și a pedepsi”, un experiment prin care măștile cad. Ce și cum se vede dincolo de ele – dincolo de femeile bolnave, condamnate la boală și marginalitate, dar și dincolo de „normalii” sosiți să se distreze la petrece – pune sub lupă romanciera. Așa că în povestea ei prind contur o mulțime de caricaturi dezolante. Spiritismul și sadismul sunt acolo, doar e secolul al XIX-lea, medicina vrea să-și ia zborul, dar pare că are numai limite. Cât despre om, el este aceeași ființă ambiguă, cu un picior în rai și unul în iad. Subtilitate și rafinament, știință a construcției, simț al personajului, arta detaliului și a nuanței – toate acestea le are, pe scurt, „Balul nebunelor”, care își așteaptă ecranizarea.