A fi educat nu este întotdeauna sinonim cu a avea educaţie. Copiii binecrescuţi nu sunt mereu şi cei mai educaţi. A da „bună ziua”, a spune „mulţumesc” şi a fi cuminte nu atrag de la sine şi o educaţie solidă. În limbajul comun asimilăm educaţia cu politeţea şi îi apreciem cu entuziasm pe cei mai docili copii din clasă. Aplaudăm conformismul şi îi vrem pe cei mici cât mai supuşi regulilor pe care să le respecte ca automatisme, chiar dacă motivul din spatele acestui comportament cumpătat este frica. Încă ne aflăm în faza în care olimpicul clasei e dat exemplu celui care nu reuşeşte să înţeleagă sistemele de ecuaţii cu două necunoscute. Cine e bun la matematică trebuie automat să fie cel mai bun din clasă. „Zece”-le pe linie rămâne un deziderat luminos al tuturor părinţilor care se dovedesc mai silitori şi ambiţioşi decât ai lor copii. Şcoala te învaţă mai mult cum să pari a şti, premiază rezultatele şi se interesează prea puţin dacă procesul de acumulare de cunoştinţe e asimilat. Şcoala nu te învaţă cum să înveţi; doar cum să pară că ştii câte puţin din toate.

Spectacolul „Ghid de supravieţuire” de Alexandra Bandac, montat de Cristi Avram la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ îşi propune să pună în discuţie o întâlnire dintre prezent şi trecut a unor elevi la douăzeci de ani după absolvire. Un „atunci/acum” a cărui pildă previzibilă e aceea a viselor spulberate, a ratării şi a vieţii care nu ştii unde te duce. Povestea e banală şi nu are prea multe premise ofertante. Dialogurile, însă, au ritm şi ping-pongul de replici e mai susţinut decât lungile monologuri rostite în lumina spotului, atât de citate, folosite şi tocite, îngânate pe aceeaşi coardă sensibilă, monoton şi plângăcios, cu o muzică frumoasă drept acompaniament. Maturii de acum îşi vaită vieţile ratate, de la eleva eminentă ajunsă cercetător de succes, proaspăt concediată, şi până la doamna profesoară de muzică şi desen care deplânge indiferenţa faţă de artă şi frumos.

Încercarea de a trece rapid la acţiunea din trecut e rezolvată simplu prin câteva elemente de costum, convenţia e uşor de urmărit. Problema intervine atunci când jocul actorilor trebuie să gliseze credibil între adulţi şi adolescenţi. Capcana evidentă e aceea de a îngroşa tuşele energiei demonstrative şi de a plusa cu gesturi stângace, o expresivitate greoaie şi un joc „tineresc” forţat şi arătat cu ostentaţie. Aceste exagerări sunt stridente în cazul lui Victor Giurescu (Bobby) şi al Mariei Hibovski (Teona) şi ceva mai atenuate într-un ludic mai relaxat în interpretarea Loredanei Grigoriu (Ally). Adina Suciu (Elena) păstrează „adevărul personajului” drept reper şi joacă în mod constant situaţia, fără să arate cu orice preţ că e elevă sau adult. În schimb, livrează replicile într-un soi de incantaţie recitativă care oboseşte pe parcurs şi pierde orice vlagă sau emoţie într-o cuminţenie prea ponderată. Lucreţia Mandric (Doamna profesoară de desen) are o rostire rotundă şi răspicată, de profesor cu experienţă, o blândeţe care îţi inspiră bunăvoinţa de a o asculta, însă nu depăşeşte pragul corectitudinii precaute.

Întreaga situaţie pare a fi citată, nu există o acţiune care să curgă fluent. Micile conflicte sunt focuri de paie care nu duc nicăieri. La sfârşitul spectacolului nu avem nicio informaţie în plus faţă de incipit. E un cerc vicios întregul demers care se învârte în jurul unei cozi scurte. Tentativele de expresie artistică a bullying-ului sunt doar o hârjoneală neverosimilă în jurul unui telefon care e prea uşor recuperat. Morala simplistă a ratării nu are forţa nici de a impresiona, nici de a ameninţa. Totul e atenuat şi pare a gravita în jurul unei teme date, fără un interes real. Finalul vine subit, neanunţat şi nu aduce nicio concluzie.

Spaţiul de joc alcătuit din câteva cuburi albe care servesc drept ecrane celebrelor proiecţii în lipsa cărora aproape că nu mai avem curajul să facem teatru. De această dată proiecţiile devin decor şi soluţia e una elegantă. Dar mai mult decât să umple o cutie neagră cu ceva culoare şi lumină, nu reuşesc. Proiecţiile, cele folosite precum lumânările şi cearșafurile din urmă cu 30 de ani, sunt încă o modă care cade în derizoriu. Şi dacă nu sunt folosite ca parte integrantă din poveste, ci doar ca soluţie pentru un decor funcţional, nu poate exista pretenţia de creativitate.

„Ghid de supravieţuire” este un spectacol care îşi propune să spună o poveste, dar se plictiseşte pe parcurs. Încercările actorilor de a suda câteva relaţii se destramă în nota generală de joacă de-a trecutul prea infantilizat. Mesajul e neclar şi prea puţin interesant de urmărit de-a lungul unei ore de clişee expuse tezist în lumina spotului de urmărire. Lipsit de forţă, cu un impact minim şi cu o urmă vagă de alarme moralizatoare, un demers artistic firav nu poate nici educa, nici emoţiona. Rămân doar bunele intenţii şi o temă actuală.

Teatrul Tineretului, Piatra-Neamţ

„Ghid de supravieţuire” de Alexandra Bandac

Regie: Cristi Avram
Scenografie: Alexandra Budianu
Video design: Andrei Botnaru
Muzică: Adrian Mihai

Distribuția:
Elena: Adina Suciu
Teona: Maria Hibovski
Ally: Loredana Grigoriu
Bobi: Victor Giurescu
Doamna profesoară de desen: Lucreția Mandric

Elevi asistenți: Antonia Chiruță, asistent regie // Rucsandra Sterpu, asistent dramaturgie // Anda-Iuliana Achiriloaiei, asistent scenografie // Maria-Magdalena Trofin, asistent regie tehnică // Ștefania Popa, asistent producție // Flavius Câmpanu, asistent lumini // Ema Apopei-Dumitru, asistent sunet // Ana-Maria Butunoi, asistent promovare

Spectacol produs în cadrul #SAFESPOTT, proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.