Firs e servitorul „Livezii de vișini”… el nu o poate părăsi. Nici grădina, nici pe stăpâni. Și de aceea, spre surpriza generală, refuză „libertatea”, cum o numește el, acordată servitorilor de către țarul liberal Alexandru… care, injustiție flagrantă, va fi apoi ucis într-un atentat anarhist. Firs nu se detașează de condiția sa și rămâne asociat lumii căreia i-a aparținut și căreia nu-i reproșează nimic: consimțământ absolut fără rezerve, nici regrete. El doar astfel a existat. Împăcat, a servit și s-a împlinit! Unde să plece altundeva, cum să se rătăcească în viață, cum să-și suporte singurătatea? Firs a sfârșit în model emblematic ca servitorul lipsit de frustrări, asimilat funcției și redus la exercițiul ei! La el ne gândim când citim „Rămășițele zilei” de Kazuo Ishiguro sau îi vedem adaptarea cinematografică, semnată de James Ivory, unde majordomul protagonist, după o expediție pasageră în afara proprietății, revine la ea ca la un port ultim, indispensabil! Resemnare și consimțire!

Zilele trecute am văzut un documentar despre situația dezastruoasă a Teatrului de Balet din Rio de Janeiro… balerini nevrozați și spectatori revoltați, semne flagrante de criză! Totul începe însă cu imaginea unui plasator vârstnic, un negru, elegant îmbrăcat, ce se uită cu melancolie la sala unde treizeci și șapte de ani a lucrat. O mângâie încet cu privirea umedă, cu surâsul pe buze, pentru a murmura la capăt: „Eu n-am fost în paradis, dar mulțumită acestui teatru, i-am văzut măcar un colț”. Teatrul i-a servit de „livadă” – iată, l-am recunoscut, un urmaș peste timp al lui Firs.

Există un film al lui Friedrich Murnau, „Ultimul om”, unde protagonistul e portarul statuar al unui mare hotel berlinez. Plasat la intrare, demn și imperial, el își asumă funcția cu un explicit simț al importanței sale. Îmbrăcat cu o redingotă de pe care doar decorațiile unui general lipsesc, el îi primește cu respect pe călătorii de prestigiu care învestesc hotelul. Paznicul pare un demnitar important… ce își asumă statutul fără rezervă. Asemeni lui Firs care, în celebrul spectacol „Livada de vișini”, pus în scenă de Giorgio Strehler, și-a așteptat stăpânii la gară, purtând un imens tricorn negru și un palton de aristocrat. Fiecare își onorează poziția adoptând codurile de respectabilitate vestimentare proprii mediului unde servește. De asemenea, coincidență semnificativă, plasatorul brazilian, și el în viață, pentru a primi publicul, își fixează atent nodul papionului și perie grijuliu smoking-ul. Demnitate a costumului! Și astfel se asumă importanța sarcinii… a servi respectând rangul comanditarilor!

În filmul lui Murnau îl descoperim pe „portarul-general” în mediul său cotidian, în casa lui minusculă și modestă, în contrast absolut cu fastul unde își exersează serviciul public. Două lumi… ca și pentru „elegantul” plasator brazilian refugiat într-un dărăpănat apartament dintr-o îndepărtată favelă mizerabilă. Smoking-ul e însă agățat într-un colț: instrument de lucru ce trebuie protejat și totodată mod de integrare socială pentru bătrânelul singuratic. Servitorii din familia ce începe cu Firs din „Livada” și duce până la Majordomul lui James Ivory își respectă costumul ca niște actori japonezi masca de Nô! Ei formează un cuplu, dar alternanța nu îi deranjează, ci, dimpotrivă, se constituie în soluție de viață. Când în zdrențe, când în frac!

Sfârșitul lui Firs confirmă sfârșitul unei lumi! O lume ce se stinge ca sfeștila sau moare zdrobită de un copac ce se prăbușește peste casa sfărâmată ca în „Livada” lui Peter Stein! La Pintilie, Firs se instala într-un imens fotoliu luminat în beznă doar de raza unui proiector… „Regele moare” mi-am spus atunci !… la Andrei Șerban e întins pe podea ca un cadavru peste care cad copacii ce îl acoperă, la Silviu Purcărete e închis într-o valiză uitată, convertită în catafalc derizoriu, la Gabor Tompa el se încrustează în maldărul de cărți, biblioteca fiind de astă dată echivalentul livezii, iar la Vlad Mugur dispărea ascuns sub o învălmășeală de geamantane… atâtea morți… unele minimale, altele somptuoase… Metafizice, ca aceea din „Livada” lui Alain Françon unde Firs moare gol, cadavru sinistru… Sunt însă unele morți, câteva, care asociază acest terminus al vieții nu doar cu „livada”, ci și cu „teatrul” însuși… În celebrul spectacol testamentar al lui György Harag cu Firs, odată cu livada sacrificată, se încheia și viața scenei: ștăngile se coboară și „tunelul timpului” se desface, mecanismul se dezmembrează, iar pe platou nu zace decât un cadavru. La Lev Dodin regăseam aceeași asimilare simbolică între teatru și abandonul servitorului fidel… comuna încheiere! La Brook, Firs se ghemuiește pe o canapea ca un fetus zbârcit, în timp ce ușile teatrului sunt zăvorâte și noi, spectatorii, rămânem închiși împreună cu el. Și cum să nu evoc finalul din „Livada” finlandeză a lui Andriy Zoldak? În timp ce ușa casei era blocată și după ce cheia se rupea în broască, Firs rămânea resemnat, în timp ce pe fereastră apărea Grișa, copilul înecat, sursa nefericirii, și atunci Firs începea să-i citească povești dintr-o carte găsită pe jos, pentru ca apoi rolurile să se schimbe și copilul-fantomă, la rândul său, să preia cartea, să murmure o poveste mângâindu-l pe bătrânul ce expira încet. O fantomă ce consolează pe „ultimul om” din livadă. Aceste imagini mi-au reînviat și s-au animat în minte când l-am văzut pe acest Firs care era plasatorul brazilian, privind, înainte de plecare, teatrul abandonat spune „printre lacrimi” cum de atâtea ori a cerut-o Cehov: „Cu teatrul ăsta odată închis… eu mă duc direct la cimitir”.

A murit patru luni după aceea și îi vedem coșciugul minuscul încastrat într-o gaură de ciment apoi ferecată.

Firs sau experiența sfârșitului!