Trecutul ascunde întotdeauna ceva. Nu-l cunoaștem niciodată până la capăt. În el trebuie să cotrobăi mereu, ca într-un sertar, și găsești lucruri pe care le știi și lucruri necunoscute. Într-o lume prea grăbită, „A fost odată” este o întoarcere de o clipă, undeva, cândva…
Se zice că nu avea nici 25 de ani când i s-a făcut această fotografie. Deja scrisese dramaturgie și deja atrăsese atenția lumii blazate, sufocate, dornice, ca aproape tot timpul, de ceva „nou”. Fata din Essex care se despărțise de tot ce e legat de credința religioasă, ruptură care se poate să fi atârnat greu în scurtul ei destin, nici nu-l citise pe Antonin Artaud la momentul primelor texte, când a fost imediat asociată, la sfârșitul alienat al unui secol greu, cu teatrul cruzimii.
O vedem aici în singurătate și în așteptare, parcă zâmbind, cum se întâmplă rar, fără ironie și scepticism. Dar, pentru că depresia gravă a gonit ironia și puterile ei curative, Sarah Kane nu a mai găsit motive să continue. Singură, nu a mai așteptat.
