Sinceritatea absolută e înspăimântătoare. Cu toţii pretindem a ne dori să aflăm adevăruri-adevărate, perorăm despre valorile absolute ale acestei virtuţi cardinale şi apreciem plenar binefacerile ei. Dar ne e, totodată, foarte frică de sinceritate, cu ale sale verdicte necenzurate. Repercusiunile sincerităţii sunt impredictibile. Rănesc de cele mai multe ori şi lasă urme inestetice pe bietele noastre percepţii neobişnuite cu asemenea brutalităţi sublime. Utopia sincerităţii e un deziderat bun pentru romane şi eseuri, dar odată pusă în parctica unei exsitenţe banale poate fi fatală unei vieţi sociale scăldate în căldura mediocrităţii liniştite. Zona de confort, primejdios de plăcută, nu se împacă deloc cu sinceritatea cea radicală şi curajoasă. Cei mai mulţi dintre noi, mulţii neştiutori şi căutători într-ale vieţii, mimăm o sinceritate jucată ca într-o casă de cultură dintr-un orăşel de provincie; cu stângcii, demonstraţii răcnite la rampă, gesturi largi şi declamaţii care se vor a fi de efect.

Sinceritatea pe care Pippo Delbono şi-o asumă drept crez artistic e una dintre cele mai frumoase, deconcertante şi inconfortabile experienţe spectaculare. Nu e deloc delectant să îi fii spectator acestui uriaş blând şi trist care are curajul quijotesc de a fi sincer până la capăt cu arta sa, în timp ce se arată în toată diformitatea suferinţelor sale, pe el, omul, bărbatul, prietenul, fiul, artistul, Pippo Delbono. Spectacolul „Dopo la battaglia” („După bătălie”) din 2011, difuzat în cadrul ediţiei online din acest an a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu este una dintre acele întâlniri bizare cu o atmosferă, o energie, un fel de a exista. Nu eşti spectatorul unei reprezenaţii teatrale, ci, mai degrabă, martorul unei sincerităţi artistice foarte personale ce poate părea o minciună sofisticată.

Un prim contact cu modul zbuciumat de a fi al lui Pippo Delbono pe scenă, cu fragmentarea scenelor care se succed într-o cronologie sfârtecată, îmbinările rudimentare din acest colaj al unei parade de personaje ce coexistă într-un univers cu legi neclare, toată această fantasmagorie abulică poate la fel de bine fi un adevăr absolut sau o minciună bine ascunsă în spatele unor metafore care îţi scapă printre degete în mod deliberat şi premeditat. E autentică această nebunie crispantă, e sincer strigătul strident al omului care se agită urcând şi coborând printre spectatori cu o foaie şi un microfon în mână, vorbele pe care le citeşte cu şoaptă timbrată şi cadenţată aparţin într-adevăr forului său interior de frământări şi zbucium, pleiada de personaje şi defilări stranii derivă dintr-o imaginaţie bosch-iană sau totul e doar încă o minciună a convenţiei artei spectacolului menită să şocheze şi atât?

Te poţi îndoi de valoarea estetică a multora din scenele în care câte un personaj mascat traversează scena. Pot părea doar subterfugii tehnologice video-proiecţiile folosite drept citat. Te pot plictisi lungimile declamaţiilor însoţite de tablouri aproape statice cu imagini frumoase în sine şi purtătoare de metafore complicate. Poţi crede că fundalul sonor e un addagio isteţ care doar amplifică emoţia şi atinge corzi sensibile separat de povestea de pe scenă. Şi, totuşi, forţa pe care o degajă la răstimpuri acest spectacol, asemenea tuturor propunerilor artistice pe care le semnează Pippo Delbono, nu poate fi trucată. Sinceritatea de o francheţe pe care nu avem de prea multe ori şansa să o experimentăm ne copleşeşte în frumuseţea unei mărturisiri pentru care nu ştim dacă suntem pregătiţi. Imaginea simbolică a unei Italii reprezentate de silueta micită a unui bătrânel îmbrăcat în rochie de seară, machiat excesiv şi clownesc, cu perucă şi diademă, fluturând steagul patriei în timp ce domni şi doamne elegante îl flanchează, pe acorduri de operă e o metaforă de o sinceritate şi o brutalitate ce nu poate fi altfel decât derivată dintr-un act artistic autentic.

Insertul-omagiu adus Pinei Bausch, în care mişcările citate se multiplică în trei siluete ce îşi predau, parcă, ştafeta, în timp ce Pippo Delbono preia cu mâinile sale mari şi torsul său disproporţionat aceleaşi gesturi-simbol nu poate fi bănuit de ipocrizie. Frumuseţea stângăciei şi disperarea demonstrării unei iubiri autentice se armonizează datorită autenticităţii intenţiei. Apoi, un monolog acompaniat de vioara lui Alexander Bălănescu şi ilustrat simplist de o video-proiecţie în care valurile mării se înspumează sub zborul unor pescăruşi despre mediocritatea mamelor care nu ştiu să îşi pregătească puii pentru a primi şi a oferi iubire. Vocea lui Pippo Delbono îşi strigă gâjâit şi din ce în ce mai acut suferinţa. Respiră din ce în ce mai greu din întunericul sălii, de unde acuză şi cere iertare în acelaşi timp cu un fior dureros de sincer. E greu de acceptat adevărul lui şi atunci e uşor de catalogat drept moft artistic. Însă odată ce îţi faci curajul de a primi acest manifest al disperării şi tristeţii pe care Pippo Delbono îl reiterează cu fiecare spectacol, devii martorul unei mărturisiri personale care te obligă să te priveşti pe tine în ochi şi să încerci măcar preţ de un spectacol, să te descoperi în afara convenţiilor şi convenienţelor pe care le numeşti realitate.

„Dopo la battaglia” e un performance în care se pot pune în discuţie lungimile excesive ale unor scene, necesitatea sau excesul altora, oboseala ce intervine de-a lungul unor demonstraţii cu ritm lent, sensul sincopat al înlănţuirii voit fragmentare. Dar autenticitatea demersului şi sinceritatea artistică şi personală a căutărilor dureroase la care Pippo Delbono se supune de fiecare dată când urcă pe scenă e mereu prezentă pentru a interoga ochi în ochi prejudecăţile şi fricile noastre.

Emilia Romagna Teatro Fondazione – Pippo Delbono Company

După bătălie

Un spectacol de: Pippo Delbono

Muzica originală: Alexandru Bălănescu

Distribuția: Dolly Albertin, Gianluca Ballaré, Bobò, Pippo Delbono, Ilaria Distante, Simone Goggiano, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Marigia Maggipinto, Julia Morawietz, Gianni Parenti, Pepe Robledo, Grazia Spinella, cu participarea lui Alexandru Bălănescu

Scenografie: Claude Santerre

Costume: Antonella Cannarozzi

Light design: Robert John Resteghini