L-am văzut cu toții într-o mulțime de filme. Unii dintre noi, mai puțini, s-au bucurat și de prezența lui pe scenă, i-au auzit „pe viu” vocea inconfundabilă, poate i-au surprins privirile în care melancolia se întâlnește cu o ironie care e semnul celor aleși, al celor care nu cred că lumea începe și în niciun caz nu se termină cu ei. I-au urmărit mișcările prin care îi place să surprindă, să contrarieze, să-i tulbure pe spectatori și să-i facă să plece acasă cu îndoieli. La 71 de ani, actorul Jeremy Irons nu privește înapoi și uneori chiar susține cu năduf că, după aproape cincizeci de ani de teatru și film, nu l-ar deranja să se oprească. Numai că nu poate.

Sunt atâtea de făcut în afara actoriei, nu-i așa? Pentru el, ideea principală e să construiești – în artă și în afara ei. Și, în artă, ca și în afara ei, a construit tot timpul și în diverse feluri. Pentru asta, e nevoie de destule lucruri. De exemplu, de spațiu. Îi plac spațiile ample, unde te simți mai liber, unde poți respira, unde te poți ascunde și unde poți călări. Ceea ce face cât de des poate la locuința din Oxfordshire. Acolo adună adesea obiecte vechi – nu întotdeauna obiectiv valoroase – pentru că ele păstrează și transmit energie și povești. De exemplu, un simplu scaun de bar, din anii ’60, când și teatrul, și filmul se făceau altfel.

Curios față de lumea dimprejur și, în ciuda circumstanțelor, încă încrezător în resursele ființei umane, cum se declară, Jeremy Irons arată cu degetul la societatea noastră de ceva ani. Și, de asemenea, la lumea artei. E un răsfățat al filmului, fără îndoială, dar vede cu ochi limpezi realitatea. „Cred că să fii actor acum e mai puțin romantic decât era când eram tânăr”, recunoaște într-un interviu publicat în „The Independent” la sfârșitul anului trecut, înainte să se anunțe că va prezida juriul Festivalului de Film de la Berlin. „Eu îmi imaginam că o să fiu un actor ambulant, ceea ce era posibil, dar acum totul e condus de oamenii cu bani și dramatismul e mai mic, dar și farmecul e uneori mai mic. Habar n-am de ce e așa. Acum totul e mai rapid și nu prea mai e vorba despre un grup de oameni care spune o poveste, ci despre un studio de undeva, sus, și despre cum vor cei de acolo să se întâmple”.

Și în decembrie 2017, când i s-a decernat, la Roma, Premio Europa per Il Teatro, la dialogul condus de cunoscutul critic de teatru Michael Billington a făcut o mică pledoarie spontană pentru nevoia de a reflecta asupra rolului actorului: „Actorii nu au un stăpân. Suntem hoinari și sper să rămânem așa, deși observ că și asta a început să se schimbe. Lumea filmului devine tot mai competitivă din punct de vedere financiar. Actorii se comportă mai frumos. Nu! Actorii ar trebui să joace mai bine. Ca actori, ar trebui să răscolim lucrurile neplăcute, să fim partea rebelă a societății și să fim teribil de onești, să-i facem pe oameni să se simtă inconfortabil”.

Dar ce înseamnă „să joace mai bine”? Sau ce este un actor bun? Jeremy Irons nu are răspunsul la această întrebare. Nu totul se explică, nici măcar în cea mai evoluată societate, nici măcar pentru omul care are lumea, prezentul la picioare. Cumva, totul pornește de la niște rădăcini din interior și tot acolo se întoarce, legat cu fire invizibile de credință: „Eu nu mă duc la biserică pentru că nu-mi place să-i aparțin unui club și nu mă duc la spovedanie sau lucruri din astea, în care nu cred. Dar încerc să-mi dau seama unde greșesc și uneori mă duc la slujbă. Nu mi-aș dori să fiu un om fără o parte spirituală, fiindcă așa nu-ți rămâne decât terapia prin shopping care să te hrănească în viață”.

Ființa nuanțelor

Rebel, onest, inconfortabil – cuvinte importante pentru un creator care se bucură de ceea ce face, dar simte tot timpul nevoia de a fugi „departe de lumea dezlănțuită” – la castelul pe care l-a renovat sau în alte ținuri, printre care și Transilvania aceea de care se îndrăgostesc o mulțime de oameni atrași de puritatea sălbăticiei.

Actorul Jeremy Irons e un norocos, însă unul lucid, care reușește să-și păstreze un salvator echilibru interior. „Unii au mai mult noroc decât alții, unii au mai multe talente și unii au mai multe oportunități. Viața nu e cinstită, i-aș spune oricărui tânăr, domeniul nostru nu e cinstit. Dar asta e în firea lucrurilor, așa că n-avem ce face. De fapt, mă bucur că nu e cinstit. Dacă ar fi, ar fi groaznic de plictisitor”, spune într-un dialog publicat în „The Telegraph”.

Charismă, subtilitate, forță – alte cuvinte importante despre personalitatea artistului care, tinzând spre instabilitate și libertate, a fost mai întâi atras de circ, dar a renunțat să încerce când a intrat în culisele unui circ ambulant, cândva, demult. Modestie, poezie – alte cuvinte care îi descriu universul personal, din care urmărește ce se întâmplă în jur, fără să-i placă social media. Rebel cu măsură și om cu măsură, pentru care nuanțele sunt importante, cu atât mai importante cu cât societatea le ignoră îngrijorător de des și, odată cu ea, mai toată lumea.

Pentru iubitorii de film, ca și pentru amatorii de teatru care au avut norocul să-l vadă pe scenă, unde a călcat rar în ultimii douăzeci de ani, personalitatea lui Jeremy Irons e greu de surprins. Au trecut cincizeci de ani de carieră, farmecul ei e și mai puternic. Nuanțele, și în cazul lui, contează enorm.

Nu e un admirator al comunicării intense din vremea noastră, care culminează cu incomunicarea și explică dezamăgit că în era corectitudinii politice, pentru că suntem atacați, orice am spune, ajungem să nu mai spunem nimic. Totuși, el spune tot timpul, la aproape orice apariție publică, câte ceva despre lumea noastră. Cum a făcut-o acum câteva luni la Berlinală, ai cărei organizatori au fost criticați de presa germană pentru decizia de a-i oferi poziția de președinte al juriului lui Jeremy Irons, autorul unor declarații despre avort, de exemplu, răstălmăcite grăbit de mass-media. Pe scurt, inconfortabil pentru neiubitorii de nuanțe.

Un drum spre libertate

În 2017, s-a întors pe scenă după o pauză lungă. Teatrul Bristol Old Vic a împlinit atunci 250 de ani și l-a chemat acasă pe Jeremy Irons, ajuns pentru prima dată acolo în 1967, pentru cursurile de actorie. Și fiul cel bun s-a întors ca să-l joace hipnotic, cum au scris comentatorii, pe James Tyrone din „Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill, în regia binecunoscutului Richard Eyre.

„Eu nu cred că actorii merită atâta atenție. Dar așa e lumea. Oamenilor le place să afle despre ei. Așa e viața. Însă am știut întotdeauna că nu merit atâta atenție”, a mărturisit actorul într-un dialog pentru un cotidian din Marea Britanie, vorbind cu plăcere despre scurta întoarcere pe scena pe care a debutat și a jucat roluri substanțiale înainte de a cuceri marele ecran. „Pentru mine, actoria a fost întotdeauna un stil de viață. Nu trăiesc ca să joc, joc ca să trăiesc. Scopul meu e să am o viață echilibrată, cu o familie minunată, cu nepoți și o soție extraordinară, și cu locuri superbe în care îmi place să mă întorc. Asta mă hrănește. Cu cât îmbătrânesc, cu atât devin mai exagerat, mai morocănos. Întotdeauna am fost așa, pentru că nu-mi place atât de mult să joc, ci îmi plac poveștile, îmi place să lucrez cu oameni extraordinari. Când cineva mă întreabă care este filmul meu preferat, întotdeauna mă gândesc la ce s-a întâmplat în timpul creării acelui film. Nu contează cât de bun este. Mereu am avut în minte acest criteriu. Viața este foarte scurtă, trăim doar o singură dată și nu vreau să-mi pierd timpul”, a explicat.

Așadar, înțelept, cald, dar și detașat, se declară în continuare fascinat de profesia lui, dar fără cuvinte mari.

Teatrul, proba de foc, cere un mare efort și Jeremy Irons susține, răsfățându-se sau cu sinceritate, că e deja prea bătrân pentru așa ceva. „Când îmbătrânești, secretul e să te intereseze în continuare lucrurile și să nu privești înapoi. Știu că unele lucruri ar fi putut fi mai bine, dar la momentul respectiv mai bine nu am putut. N-am regretat nimic în viața mea”.

În felul lui un inadaptat la lumea în care trăiește și pe care se străduiește să o înțeleagă și să o ajute prin diverse acțiuni umanitare și luări de poziție, adesea incomode, e convins că nouă, oamenilor, ne plac supereroii, fie ei Batman sau Coriolanus, din cauza sentimentului nostru de neputință. Iată de ce poveștile lor nu prea dau greș.

Poveștile ocupă un loc uriaș în viața lui – de la sângeroasele povești shakespeariene, în care a jucat în tinerețe, colaborând chiar cu Royal Shakespeare Company, la cele din filmele de animație sau din blockbustere. Poveștile l-au deschis și el, la rândul lui, s-a deschis spre ele. Pe scenă, între „Poveste de iarnă”, primul spectacol profesionist în care a jucat în 1969, și „Lungul drum al zilei către noapte”, cea mai recentă producție în care a apărut, în urmă cu câțiva ani, povestea lui este o poveste de dragoste – evident, cu despărțiri și împăcări.

Pe marele ecran, povestea lui se construiește și azi din zeci de povești cu Sherlock Holmes, Nijinski, Liszt, Kafka, H.G. Wells, F. Scott Fitzgerald, Humbert Humbert etc. Nenumărate filme și nenumărate premii. Multe de neuitat, printre care „Iubita locotenentului francez”, regia Karel Reisz, care l-a consacrat, „Dead Ringers” al lui David Cronenberg (care i-a adus Premiul pentru Cel mai bun actor din partea New York Film Critics Circle și un premiu Genie), „Lolita”, filmul lui Adrian Lyne, „Misterul familiei Van Bulow” (rol recompensat cu un Oscar și cu Globul de Aur pentru cel mai bun actor), regizat de Barbet Schroeder, și atâtea altele.

„Voiam să scap și m-am gândit că-mi caut de lucru la un circ sau la un teatru”, povestește Jeremy Irons despre începuturi. Crescut într-o familie oarecare din Isle of Wight, a fost mereu altfel. Educat la un pension din Dorset, unde nu trebuia decât să te supui regulilor și nimic altceva, a dorit să evadeze spre libertate. Și a evadat, a hoinărit, a căutat. A ajuns la Bristol Old Vic, în cele din urmă, unde, după un curs de actorie de doi ani, a devenit secundul unui regizor tehnic și apoi actor.

A făcut comerț cu antichități ca să se poată întreține în studenție și rămâne îndrăgostit de forța obiectelor, de poveștile pe care ele sigur le-au trăit și care n-au cum să nu ne aprindă imaginația, fie și o clipă. A ajuns relativ repede pe scena londoneză, unde a jucat un Richard al II-lea pe care spectatorii nu l-au uitat nici azi, într-o celebră producție Royal Shakespeare Company. Și pe Broadway a convins din prima, alături de Glenn Close, în „The Real Thing” de Tom Stoppard, câștigând imediat Premiul Drama League și Premiul Tony pentru Cel mai bun actor. Iar rolul din celebrul serial „Brideshead Revisited” i-a adus celebritate și nominalizări la mai multe distincții importante, impunându-l definitiv în fața cineaștilor și aducându-i zeci de propuneri, care mai de care mai consistente.

Mai în glumă, mai în serios, Jeremy Irons, care nu și-a împlinit visul de a juca Hamlet în regia lui Harold Pinter, se crede mai degrabă un autodidact. Despre filmele lui nu vorbește cu cea mai mare însuflețire – unele îi pare departe, altele îi trezesc amintiri emoționante, dar nu și teorii despre artă. Și el, ca și alți artiști de același nivel, are cuvinte puține despre actorie. Un anumit bun-gust, o anumită măsură și o anumită modestie în privința propriei profesii îl însoțesc ot timpul.

Recitind în fugă lista filmelor în care a jucat, nu ai cum să nu observi diversitatea. „Moonlighting” (regia Jerzy Skolimowski), „Julia” (regia Istvan Szabo), „Misiunea” (regia Roland Joffé), „Misterul familiei Van Bulow” (regia Barbet Schroeder), „Neguțătorul din Veneția” (regia Michael Radford), „M. Butterfly” (regia David Cronenberg), „O iubire a lui Swann” (regia Volker Shlöndorff) sunt câteva dintre cele care trebuie amintite aici și revăzute oricând.

Producțiile comerciale sunt, și ele, o lecție de învățat. A recunoscut el însuși, care a jucat în numeroase serii și seriale apreciate de publicul larg, dar a și refuzat destule propuneri, printre care aceea de a face parte din povestea de succes James Bond.

Mândru mărturisește că e de puține lucruri din drumul lui profesional spre neprețuita libertate și spre liniștea omului fără regrete care se crede. Și mândria, și libertatea, și liniștea, și regretul sunt însă, toate, relative. Și totuși, cum să nu fii mândru, ca actor, când ai fost vocea poetului T.S. Eliot, la rugămintea soției lui, și ai făcut o lectură din „The Four Quartets” în Southwark Cathedral, cea mai veche catedrală gotică din Londra, într-un moment de grație, pe care nicio înregistrare nu-l poate surprinde și reda în unicitatea lui? Cum să nu zâmbești când simți că porți urme din atâtea personaje? Și cum să te saturi de studiat ființa aceasta inexplicabilă numită om?