Pentru că normalitatea lumii noastre dinainte de pandemie ne e foarte departe, am început cu toții să inventăm mici noi normalități. Și cum teatrul a fost unul dintre cele mai afectate domenii la nivel mondial, și-a căutat cu disperare supape. Și a apărut acest hibrid de pandemie pe care îl numim în fel și chip. Dincolo de valoarea artistică a fiecăruia, cred că e foarte important să ne raportăm la acest mic fenomen ca la o soluție de avarie, exact ceea ce este într-o perioadă în care e imposibil să creezi teatru în sala de teatru, pentru spectatorul din sala de teatru și să nu ne grăbim prea tare să mutăm teatrul în online…

Pentru ediția din acest an a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, desfășurată online în luna iunie, Teatrul „Radu Stanca” a produs o mini-serie de teatru-film, numită „Autobahn”, pe care l-a difuzat cu acest prilej în premieră națională, el fiind acum disponibil în programul online al teatrului. Andrei și Andreea Grosu au creat șapte episoade după textele lui Neil LaBute, șapte momente de viață fiecare desfășurându-se în câte o mașină, bucăți decupate din marele iureș al lumii mari, existențe chinuite, frânte, tulburate, pe care se oprește câteva minute o cameră de filmat.

E evident că cei doi regizori au căutat un text care să se potrivească acestei perioade. Să poată fi realizat tehnic, respectând toate normele de distanțare, dar în același timp să vorbească despre lumea noastră, despre starea profundă a lumii noastre, așa cum a fost ea surprinsă la un moment dat de această pandemie care i-a spus stop. Și va fi interesant de urmărit, cu siguranță, peste câțiva ani, felul cum aceste luni, cu restricțiile lor cu tot, au modificat modul în care ne raportăm cu toții la actul artistic, creatori și spectatori deopotrivă. Modul în care au redefinit și redimensionat intimitatea în artă. Iar spectacolul Teatrului din Sibiu este un foarte bun exemplu.

Un produs de o indiscutabilă calitate artistică și care îi pune excelent în valoare pe actorii trupei de la Sibiu, „Autobahn” sondează cu finețe noul tip de „tragism” în care se regăsește omul secolului 21, așezat față în față cu disperările și neanturile lui la care nu știe cum să se raporteze.

Cendana Trifan

Textele lui LaBute propun șapte situații de viață, iar regizorii Andrei și Andreea Grosu aleg ca punct de întâlnire pentru toate o intersecție pustie pe o autostradă. La răscruce de vieți, de drumuri, de existențe, de neputințe. Cu un buchet de flori roșii în mână, cu un tort mare de frișcă sau cu o geantă de voiaj plină, din această intersecție goală, fiecare e apoi teleportat în propria existență, un singur moment de viață absolut definitoriu, trăit între portierele unei mașini, prin care-i întrezărești întregul parcurs. Ca și cum cineva ar roti un glob pământesc și în viteză ar pune degetul, l-ar opri, iar acolo, undeva, într-un punct mic, insignifiant, ca o picătură de apă din ocean, un om trăiește… alături de altcineva, o poveste.

O fată care tocmai a ieșit dintr-o clinică de dezintoxicare, doi tineri care-și trăiesc straniu despărțirea, un bărbat care nu știe cum să-și ceară iertare, o femeie care se întoarce dintr-o călătorie și povestea pe care o aduce cu ea, un bărbat, o despărțire și consola lui de jocuri…, o elevă și-un un profesor în drum spre o cabană și un fior din „Lolita”, un copil adoptat și sfârșitul unei familii…

N-am să dezvălui pe larg ce se întâmplă în fiecare episod în parte, pentru că vă las plăcerea de a vă cufunda singuri în mica lume pe care fiecare o deschide, dar am să aleg câteva dintre excelentele interpretări ale actorilor de la Sibiu, cu mențiunea că toate sunt nuanțate, asumate și inteligent construite, în detalii absolut surprinzătoare. Așa cum este spre exemplu interpretarea Cendanei Trifan în rolul fetei care își revede mama după ce a petrecut mult timp într-un centru de reabilitare. Trecerile surprinzătoare de la o stare la alta, cu camera la câțiva centimetri de fiecare lacrimă și de fiecare zâmbet, felul cum mănâncă jeleurile din punga de hârtie, întâi cu o plăcere nebună în care fiecare trăsătură parcă-i caută anii copilăriei, când, cu siguranță, mânca jeleurile cu aceeași plăcere și inocență, iar, apoi, la final, felul amar în care se întoarce la momentul prezent și pe chipul ei nu mai e decât o urmă de nostalgie amară. Între aceste episoade se dezvăluie viața ei.

Apoi, Marius Turdeanu într-un monolog halucinant, nebun, teribil, despre viață, fericire, dreptate, console de jocuri, totul la volanul unei mașini în viteză, în care privirea lui aruncă scântei și pare că sfidează și viața, și moartea. Și, deși între tine și el e ecranul, în mod straniu distanța se anulează și e aproape ca la teatru…

Ofelia Popii își construiește cu o minuțiozitate matematică fiecare inflexiune, fiecare privire, dintr-un lung dialog cu soțul, în care încearcă tot timpul la granița dintre adevăr și minciună să spună o poveste teribil de dureroasă pentru el. Între falsă inocență și perversiune inteligent disimulată, lasă lucrurile să iasă la iveală cu pipeta, obligându-l pe el să le accepte. Iar soțul, interpretat la fel de nuanțat de Ciprian Scurtea, se lasă mințit și, cu fiecare cuvânt, mai coboară o treaptă în iad, hrănindu-și disperarea cu un soi de voluptate a masochismului.

Ofelia Popii

Adrian Matioc și Raluca Iani construiesc împreună – el, împiedicându-se în cuvinte nepotrivite și filosofând în delir despre originea cuvintelor, ea, plângând fără cuvinte și ascultând la capătul puterilor un discurs pe care, e evident, nu-l aude prima dată – imaginea în oglindă a unui cuplu disfuncțional al lumii noastre.

Horia Fedorca și Gabriela Pîrlițeanu surprind frumos o relație născută să fie disfuncțională și felul subtil în care poate funcționa șantajul emoțional. Iar Adrian Neacșu și Cezara Crețu refac în câteva minute un tip de „Lolita” contemporan, însă (mai) lipsit de poezie. Ea surprinde atât de firesc reacțiile și transformările prin care trece o adolescentă într-o atare situație, undeva între încredere, inocență, curiozitate, copilărie și teamă. Iar el, toată acea tulburare vinovată care i se citește în priviri și în zâmbet. Și împreună creează un mic univers de falsă intimitate, falsă încredere, falsă veselie… totul într-o mașină burdușită cu de toate ca pentru o vacanță de vis.

Diana Văcaru-Lazăr creează un personaj nevrotic (ușor prea nevrotic pe alocuri), o mamă care e incapabilă să-și asume vinovăția în relația cu propriul copil adoptat, iar Mihai Coman, fără un cuvânt, e tatăl care-i ascultă discursul, oglinda ei tăcută, chinuit și el de vinovății și neputințe. Undeva, pe bancheta din spate, un băiat – interpretat de Iustinian Turcu – tace și ascultă. Iar la sfârșit își ia geanta de voiaj, coboară, aruncă o ultimă privire spre mașină și se întoarce în lumea lui…

Mai puțin teatru și mai mult film, spectacolul „Autobahn” are ceva din farmecul discret al spectacolelor în spații mici, așa cum sunt obișnuiți creatorii de la unteatru. Frânturi de existențe surprinse în șapte mașini care gonesc pe șosele sau stau într-o parcare. Frânturi de existențe închise în spații mici, așa cum sunt viețile noastre. O lume cu micile ei povești tragice, pe care pandemia a făcut-o să se închidă și mai tare în sine.

Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu

„Autobahn” de Neil LaBute

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturica

Muzica: Mihai Dobre

Distribuția:

Cendana Trifan, Gabriela Pîrlițeanu, Horia Fedorca, Adrian Matioc, Raluca Iani, Ofelia Popii, Ciprian Scurtea, Marius Turdeanu, Viorel Rață, Adrian Neacșu, Cezara Crețu, Diana Văcaru-Lazăr, Mihai Coman și Iustinian Turcu.