Memoria nu înseamnă doar un tezaur de amintiri stivuite în imagini şi frânturi de secvenţe ca de film păstrat în cutii metalice. Nici tomurile roase pe la colţuri de informaţii structurate de ani mai mulţi sau mai puţini de studiu nu cuprind tot ce înseamnă memoria. Acest simţ fără de organ fizic ne depăşeşte strâmtele sfere de experienţe, deprinderi şi „ştiaţi că…”-uri. E depozitara responsabilă de un adevăr cu mult mai obiectiv decât impresiile noastre filtrate de sentimente şi resentimente. Istoria memoriei colective este mai sinceră decât orice date bine puse în ordine de un om de ştiinţă dedicat. Memoria care aparţine tuturor, alcătuită din fragmente de adevăruri personale e acel etos fecund din care se pot salva rămăşiţele umanului în urma masacrelor de minciuni şi manipulare.

Spectacolul „Jurnal de România. 1989”, regizat de Carmen Lidia Vidu la Teatrul Naţional Bucureşti, este un act responsabil de memorie. Subiectul numit generic „Revoluţie” a fost speculat, stors şi folosit ca pretext pentru o sumedenie de încercări artistice, cu efecte mai mult sau mai puţin reuşite. Cei care au un iz amar de sentimentalism legat de propria tinereţe din anii comunismului aproape că sunt sătui să le mai spună cineva, oricât de frumos estetic, cum şi-au trăit ei vieţile. Cei care nu „au apucat” au impresia că ştiu tot ce e de ştiut din câteva poveşti şi sintagme stereotip şi nu au timp să reia iar şi iar tristeţile sau nostalgiile de conservă. După treizeci de ani de când „s-a tras” şi „s-a murit pentru libertate” Revoluţia Română a devenit doar „un subiect pentru o nouă povestire”. Dar depinde cine e povestitorul.

De această dată povestitorii nu joacă replici dintr-un scenariu isteţ, ci ne iau drept martorii propriei lor memorii, pe care o spun cu spatele drept, privirea clară şi vocea sigură. Demersul documentar propus de Carmen Lidia Vidu a generat patru monologuri la persoana I în care adevărul istoric şi cel artistic se completează pentru a crea emoţie şi un sentiment de responsabilizare. E foarte demn acest spectacol care vorbeşte cu asumare, ca o privire drept în ochi, despre un episod pe care cu toţii credem că avem dreptul să îl uităm. Povestită aşa, Revouţia Română nu e doar o lecţie de istorie tocită pentru o notă bună sau o anecdotă spusă la o masă în familie. Spectacolul jucat în Sala Amfiteatru nu îţi dă voie să „ştii tu mai bine”; pentru că e percutant, are sinceritate artistică, asumare morală şi împlinire estetică.

Cei patru actori povestesc experienţele în rezumat, atât cât să ne dea voie să îi cunoaştem în ipostaza de personaje ale propriei vieţi. Perspectivele foarte diferite asupra aceluiaşi timp şi aceloraşi fapte creează verosimilitatea de care spectacolul avea nevoie pentru a fi mai mult decât o destăinuire documentară. Viul din demersul recuperatoriu al unei borne istorice este dat tocmai de aceste unghiuri prismatice care îşi au fiecare doza de sensibilitate, adevăr, tristeţe, regret şi o speranţă abia îndrăznită.

Oana Pellea povesteşte cu o voce timbrată, caldă şi duios-răspicată despre cum s-a bucurat, s-a temut, a sperat, s-a întristat, s-a târât cu un caiet de poezii înapoi acasă, a lăcrimat şi a fost mândră că e româncă. Aparent detaşată, cu puţine nuanţe, aproape nemişcată în mijlocul proiecţiilor înalte de peste 30m, silueta ei fragilă se transformă treptat în energia pe care o transmite vocea muşcată, sobră şi emoţionată. Te emoţionează şi pe tine, cel care descoperi cu fiecare frază că mai ai atât de multe de ştiut despre acel atunci şi despre un acum pe care te temi să îl revendici ca viitorul sperat de oamenii din poveste.

Daniel Badale are cea mai ofertantă ipostază de povestitor: se afla în unul dintre tancurile care „păzeau”, nici el nu ştie şi nici nu a ştiut vreodată ce anume, fiind în acel an militar în termen. Tonul lejer, de bun prieten, blând şi pe-ndelete deloc afectat, cu nimic bombastic, fără exagerările intonaţiilor care fac din nimic ştire de senzaţie, povesteşte mirat, uşor amuzat şi stânjenit, astfel încât aproape că vezi prin ochii lui perspectiva de pe turela tancului. Concluzia sa amară, buimăceala unor zile în care au murit oameni fără să fie clar cine i-a ucis şi pentru ce, e, poate, cel mai iscuit contrapunct care produce fiori şi un surâs neputincios simultan.

Florentina Ţilea era copil la Revoluţie. Dar l-a cunoscut pe tovarăşul Ceauşescu mai bine decât oricare dintre cei de pe scenă, pentru că l-a primit de câteva ori cu flori şi poezii în celebrele „vizite în teritoriu”. Deşi nu iese din tipicul relatărilor „albe”, dincolo de tema pe care a primit-o pare că încearcă mai mult decât ceilalţi să ne convingă de spectaculozitatea unei poveşti care e suficient de inedită fără niciun alt adaos. Există un fel de dorinţă de a demonstra, de a ieşi din limitele foarte clare ale conceptului de spectacol. Şi acest extra-efort devine obositor, în detrimentul ritmului care oboseşte la un moment dat.

Ion Caramitru are două atu-uri pe care le dozează cu bună ştiinţă: aşteptările publicului care cunoaşte deja o parte din implicarea lui în evenimentele din decembrie 1989 şi o prezenţă scenică pe care e foarte stăpân. Nu marşează inutil pe niciunul dintre ele, ci construieşte cu răbdare un parcurs bine gradat al unui monolog care te captivează asemeni unui serial bun. Câte ceva despre familie, câte ceva despre copilările, câte ceva despre cultura macedoneană în care îşi are rădăcinile; începi să îl cunoşti altfel pe Ion Caramitru despre care „ştii atâtea şi atâtea”. Şi îl asculţi cu atenţie care se transformă pe-ndelete în emoţie. Şi vrei să îl crezi.

„Jurnal de România. 1989” este un spectacol necesar. Împlinirea dintre mesajul pe care îl transmite – vertical şi asumat şi contextul vizual artistic foarte proaspăt şi percutant, ce creează un spaţiu-personaj dinamic, ca un organism în continuă mişcare, ce înghite conştiinţe şi amintiri, acest produs artistic omogen şi coerent e, aşadar, una dintre cele mai clare mostre de demnitate.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti, Sala Amfiteatru

„Jurnal de România. 1989”

Jurnalul unei revoluții, spectacol de teatru multimedia documentar

Regie: Carmen Lidia Vidu

Scenariu: Carmen Lidia Vidu

Costume: Florilena Popescu Fărcăşanu

Multimedia: Cristina Nicoleta Baciu

Muzica: Ovidiu Zimcea

Benzi desenate: Gabriela Schinderman

Regia tehnică: Marcel Bălănescu

Photocredit: Florin Ghioca

Cu:

Ion Caramitru
Oana Pellea
Daniel Badale
Florentina Ţilea

Apariții video: Germina Nagâț, Dennis Deletant, Dan Voinea

Foto: Florin Ghioca