Dacă Sfântul Pavel nu ar fi fost un genial apostol doctrinar, cu siguranță Saul din Tars ar fi fost unul dintre poeții absoluți ai lumii. De oriunde ai pleca, nu se poate fără: „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” Temelie, eșafodaj și tetto aperto. Altfel cum opera aperta? Ori, vorba lui Kenny Rogers: „When nothing else could help, love lifted me”. O ascensiune în care sprijinul și seva se extrag dintr-un tot al punctelor cardinale, făcând una din sus și din jos, cam ca în „Girafa în flăcări” a lui Dali: „femeii” explicite, ca să zic așa, din primul plan, trecând informația în memorie, sub sâni și-n coapsă, îi răspunde cea din planul secund, nu mai puțin sprijinită – Anteu senzual și, în egală măsură, teribil – de solul magmatic, dar, totodată, cu părul devenit rădăcini palpitând către cer. Cât despre flăcări, acestea sunt peste tot și-n toate formele: sub picioarele personajelor, în coama girafei, în mâna femeii din planul doi (atârnând moale precum celebrele ceasuri), în cărarea urcând muntele din ultimul plan.

Într-un sens, fiecare suntem femeia cu părul-rădăcini (căreia reazemul îi e în același timp martiriu și climax, totuși), adunând imaginea esențială dintr-o bizară roză a vânturilor, ca în (tot Dali, asta este!) „Galatea sferelor”, pentru care chipul, dintr-un viitor ipotetic, posibil, probabil, e însumarea rotundelor detalii perfecte.

A le aduna, a le primi, a le lăsa să se transforme în tine cel apt și de stare civilă, și de stare civică, prezent cu fotografie și-n CI, și-n tabloul de absolvire (nu doar a păcatelor – Absolvo te!) ar fi și-un noroc, și-o datorie și-o strategie. (Auto) Educație, altfel zis. Or, n-aș zice că educație n-am avea (formă în tot locul, fond când și când) din abundență (habar n-avea capra Almatheia ce urmașă mai iasă din cornul lăsat la îndemâna muritorilor, fiecare cu hachițele, fițele și chichițele lui): antreprenorială, fizică, civică, sanitară, sexuală… Însă, bovarici în esență, exact educația sentimentală o ignorăm. Nu, nu neapărat romanul lui Flaubert, ci un soi de stare care le face plauzibile pe toate celelalte (informații/educații). O doză de enciclopedism într-un paner al artelor, împletit din răchite de pacientă nădejde în întâlniri care să te descopere curativ într-o vreme (de n-o fi fost mereu așa) a lucrativului cu orice preț. O stare care ține și de genetică, și de ambient, și de șansă și-ar fi să țină și de școală și de mass-media dacă acestea n-ar fi mai aleatorii decât loteria.

Mie, în definitiv, sorții nu mi-au picat rău. La început erau Daniela Anencov și Așchiuță cu vocea și-n mânuirea lui Justin Grad, dar și Irina Bora – ei, aici e-aici: să fi fost primul zvâcnet afectiv de proaspăt absolvent de grădiniță? Fiindcă „Toate pânzele sus!” (filmul, nu cartea) avea să vină mai târziu, drept care Julieta Szönyi nu prin Adnana a ajuns până la mine, ci prin Otilia – cum să nu te fi simțit solidar cu Felix al lui Radu Boruzescu, mai ales că paraponul era lăsat moștenire de la cireșarul Ticușor care suspina(m) după fata aia în alb, Laura, fiindcă tot Victor &Pascalopol, ăia mai mari, aveau câștig de cauză. De ce i-o fi furat Paris (Jacques Sernas) pe Elena (Rossana Podestá) lui Menelau (Niall MacGinnis), cam la aceeași vreme a penarului, ghiozdanului și alfabetarului, n-am prea priceput, dar că nu mi-a sărit în ochi că fata aia care-a dat Troia peste cap o avea ca sclavă personală pe Andraste (Brigitte Bardot) e de neiertat! Noroc cu Loana/Raquel Welch umblând, cu „Un milion de ani înainte de Christos”, printre t-recși, stegozauri și pterodactili.

În orășelul de provincie al începuturilor, tratamentul cu „Liceul” lui Bacovia și „Rondelul orașului mic” al lui Macedonski mai dregea busuiocul, deși – diferență de perspectivă – nici profesorii nu erau atât de pedanți, nici examenele doborâtor de grele, iar oamenii nici mai proști, nici mai cumsecade decât prin alte părți. Ba, uneori, garantau superlativ dreptul oniric, fiindcă ar fi fost de-a dreptul absurd să nu te îndrăgostești, vreau să zic să nu te lași educat sentimental, când la catedră erau Elena Erhan, Luminița Toma sau, un pic mai târziu, Monica Stancu, pentru care abilitatea și siguranța pedagogică făceau corp comun cu frumusețea, când pe scena trupei de amatori Wanda era Vilma Petrescu (de atunci, oricum s-ar monta „Gaițele”, mai gotic, ca în varianta lui Ion Ardeal Ieremia, de la Naționalul timișorean, mai cu Florin Zăncescu în travesti pentru Aneta Duduleanu, în varianta băcăuană semnată de Petru Vutcărău, mai, iarăși utilizând cu schepsis travestiul, cu Ionel Mihăilescu (Lena) și Constantin Cojocaru (Zoia) în varianta șugubeață de la Odeon, propusă de Alexandru Dabija, pentru mine dezinhibata Wanda rămâne cel mai simpatic/empatic personaj din piesa lui Kirițescu, fie că e a Danielei Bostan, Luizei Martinescu, Anei Maria Moldovan, Adelaidei Perjoiu ș.a.m.d.), când pe pânză Marlene Dietrich făcea jocurile și aprindea spiritele la „Șapte păcate” (bine, aici intervenea și prezența lui John Wayne plus duhul westernului, inevitabil Winnetou – Pierre Brice și, pe cale de consecință, jelitul umăr la umăr cu Old Shaterhand – Lex Barker după uciderea lui Nșo-ci – Marie Versini) ori când Irina Petrescu naviga, printre minele umplând „Valurile Dunării”, pe nava lui Liviu Ciulei.

Și astfel, fiecare nume poartă în sine o poveste, fiecare poveste se pregătește pentru alte nume, toate închise în planetele lor volatile, ca-n „Galatea sferelor”, fie ele, arar, amenințătoare (globii oculari încă rătăcesc în gol, dinții încă sunt în așteptarea buzelor), fie pe cale de apoteoză. Vreau să zic, fiecare dintre aceste montgolfiere astrale, în lipsa „setei care-l soarbe”, nu va ajunge să împlinească de-a binelea portretul, lucru la fel de valabil pentru scândură și pentru tabelul lui Mendeleev, pentru portativ și pentru tabelele de logaritmi și tot așa până la capătul preocupărilor posibile. Iar dincolo de cele fortuite (care, s-o recunoaștem, fac sarea și piperul biografiei), strategia educației sentimentale ar trebuit luată premeditat în serios ca domeniu prioritar. Altfel, grota va fi tot mai încăpătoare și covorul lui Aladin o marcă poștală expirată.