Albert Camus este cunoscut azi drept unul dintre cei mai mari existențialiști ai tuturor timpurilor, opinie care intră într-un total dezacord cu ceea ce el se considera a fi. Aproape c-ar fi vrut să facă un mic anunț în care să spună că se dezice de eventualele datorii pe care le-ar putea contracta din cauza acestei neînțelegeri. O altă neînțelegere majoră din viața lui a fost asemănarea pe care gânditorii au văzut-o între el și Jean-Paul Sartre. Cei doi și-au publicat cărțile fără a se fi cunoscut înainte, iar când în sfârșit s-au cunoscut, a fost doar pentru a constata diferențele dintre ei. Afirmă că „Mitul lui Sisif”, singura carte de idei pe care a publicat-o, este îndreptată tocmai împotriva filozofilor numiți existențialiști. Și ce dacă nici el, nici Sartre nu credeau în Dumnezeu. N-o făceau nici Malraux, nici Stendhal, nici marchizul de Sade, nici André Gide, nici Alexandre Dumas, dar asta nu însemna că puteau fi toți adepți ai aceleiași școli de gândire. Îl interesează în mod special cei care nu trăiesc în starea de grație, dar asta fiindcă sunt cei mai numeroși, nicidecum fiindcă el ar intra în adâncurile existenței umane doar pentru a primi titlul de existențialist.

Este cunoscut în special pentru romanul „Ciuma”, care, iată, și-a mai găsit o dată relevanța ascuțită acum, în 2020, dar puțini știu de pasiunea pe care a avut-o pentru fotbal, înot și box. Puțini știu că s-a ocupat de accesorii de automobile, de meteorologie și de curtaj maritim; că a fost funcționar de prefectură și apoi actor, făcând parte dintr-o trupă care juca cincisprezece zile pe lună. A devenit în sfârșit ziarist și a călătorit mult. A intrat în literatură nu blestemând și denigrând, ci admirând. Și-a dat seama că absurditatea vieții nu poate fi un scop, ci doar un început. Trece de la „Mitul lui Sisif” la „Străinul”, apoi la „Ciuma” și la „Omul revoltat”, de la evidența absurdului la revolta morală și metafizică. A scris, a produs și a jucat teatru pentru Théâtre du Travail, dar din toată opera lui, dramaturgia este cel mai puţin apreciată, cu toate că „Neînţelegerea” şi „Caligula”, scrise în 1944, respectiv 1945, sunt piese reprezentative pentru teatrul absurdului. Pentru Camus, absurdul, acest rău al spiritului, era întocmai „contrastul dintre țipătul ființei și tăcerea ilogică a lumii”, iar singura soluție de a-l depăși era revolta, chiar și prin scris:

„Dacă avem conștiința neantului și a non-sensului, dacă găsim că lumea este absurdă și condiția umană, de nesuportat, nu este acesta sfârșitul și nu ne putem opri aici. În afară de sinucidere, o altă reacție a individului este revolta instinctivă. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem născându-se ceva ce îl depășește.”

Așadar, toți pot fi îndreptățiți, chiar dacă nimeni nu este drept! Sunt multe de spus despre Camus, dar nimic nu s-ar apropia întocmai de însăși cuvintele lui, pe care le-am găsit adunate în mai multe interviuri din „Eseuri”, Albert Camus, apărută în Colecția Eseuri a Editurii Univers și publicată în 1976. Textele antologiei au fost selectate din vol. I și vol. II ale operelor lui Albert Camus, apărute la Editura Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 1965, și au fost traduse și îngrijite de Modest Morariu, un cunoscut traducător din acea perioadă. În paginile acum galbene de vreme, care nu mai au nimic din luciul și poleiala cărților de azi, Albert Camus vorbește despre fasciști, filozofie, literatură, muncă, adaugă câteva recenzii literare, printre care și la „Greața” lui Sartre, sau își justifică și apără propriile idei din „Ciuma” în ochii lui Roland Barthes. E caustic, ironic, uneori agresiv, alteori prea blând, prea bun, dar întotdeauna seducător și impecabil în discursul lui. La finalul tuturor acestor eseuri sau scrisori sau simple articole, lucrarea ne oferă câteva extrase din interviurile pe care Camus le-a acordat cu diverse ocazii, considerând că ele întregesc în mod util profilul gânditorului, al scriitorului și al omului. Sunt mărturii directe, în lumina cărora unitatea dintre om și opera sa devine și mai evidentă, și mai convingătoare. După cum urmează:

În ce epocă ați avut conștiința limpede a vocației dumneavoastră ca scriitor?

Vocația nu-i poate cuvântul cel mai potrivit. Am râvnit să fiu scriitor către vârsta de șaptesprezece ani și, tot pe atunci, am avut obscura certitudine că voi fi.

Vă gândeați pe atunci la o a doua meserie?

Învățământul. De nevoie. Dar totdeauna mi-am dorit o a doua meserie pentru a asigura libertatea muncii mele.

Pe vremea când ați scris „Fața și Reversul” vă făceați vreo idee cu privire la viitorul dumneavoastră literar?

După „Fața și Reversul” m-am îndoit. Am vrut să renunț. Și-apoi o putere de viață năvalnică a vrut să se exprime în mine: am scris „Nunțile”.

Vă vine greu să împăcați munca dumneavoastră de creator și rolul social pe care vă socotiți obligat să-l asumați? Reprezintă aceasta o problemă importantă pentru dumneavoastră?

Sigur că da. Dar epoca a sfârșit prin a da un chip atât de derizoriu sau atât de odios „preocupării sociale”, încât ne ajută să ne eliberăm puțin în privința aceasta. Rămâne însă adevărat că, atunci când altora li se pune călușul în gură sau sunt întemnițați, scrisul este un exercițiu delicat. Pentru a nu decădea, nici într-un sens, nici în celălalt, trebuie să ne amintim că scriitorul trăiește pentru opera lui și luptă pentru libertăți.

Vă simțiți bine ca personalitate literară?

Foarte bine în raporturile mele particulare. Dar aspectul public al meseriei mele, pe care nu l-am îndrăgit niciodată, ajunge să-mi fie chiar insuportabil.

Credeți că reușita precoce – faptul că, vrând-nevrând, odată cu „Mitul lui Sisif” ați fost considerat drept un „profesor de gândire” – a dat operei dumneavoastră o direcție anume? Pe scurt, credeți că ați fi scris aceleași cărți, dacă le-ați fi compus într-o relativă obscuritate?

Reputația a schimbat, desigur, numeroase lucruri. Dar, în privința asta, n-am multe complexe. Principiul meu a fost totdeauna foarte simplu: să refuz tot ce poate fi refuzat, fără zarvă; în orice caz, să nu mă zbat cu tot dinadinsul pentru nimic, nici pentru reputație, nici pentru obscuritate. Să accept în tăcere una sau alta când vin și, poate, de asemenea, și una, și alta. Cât despre titlul de „profesor de gândire”, el mă face să râd cu poftă. Ca să-i înveți pe alții, trebuie să știi tu însuți. Pentru a îndruma, trebuie să știi să te îndrumi singur. Acestea fiind spuse, este adevărat că am cunoscut servituțile reputației înainte de a-mi fi scris toate cărțile. Rezultatul cel mai limpede este că a trebuit și încă mai trebuie să-i smulg societății timpul necesar operei mele. Sunt pe cale de a izbuti, dar mă costă mult.

Considerați opera dumneavoastră încheiată în ceea ce privește esențialul?

Am patruzeci și cinci de ani și o vitalitate scandaloasă!

(Doi ani mai târziu, moare într-un stupid accident de mașină, pe când se întorcea la Paris dintr-o vacanță, unde fusese să schieze.)

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cititorii cronicilor care vă sunt consacrate sunt frapați de faptul că deseori găsesc numele dumneavoastră asociat cu cel al lui Jean-Paul Sartre, ca și cum ați fi discipol al filozofului existențialist. Or, „Străinul” este foarte departe de povestirile sartriene; de asemenea, „Mitul lui Sisif” în care criticați…

În care critic tocmai filozofia existențialistă. De fapt, foarte puțină lume știe exact ce este existențialismul. Multe se explică așa. În ceea ce mă privește, tot ce vă pot spune este că:

1. Nu sunt filozof. Nu cred destul în rațiune pentru a crede într-un sistem. În primul rând mă interesează să știu cum trebuie să te comporți. Și mai exact cum poți să te comporți când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în rațiune.
2. Existențialismul are două forme: una cu Kierkegaard și Jaspers se deschide spre divinitate prin critica rațiunii; cealaltă, pe care aș numi-o existențialismul ateu, cu Husserl, Heidegger și, de curând, Sartre, se încheie și ea printr-o divinizare, dar a istoriei, considerată ca singurul absolut. Nu se mai crede în Dumnezeu, dar se crede în istorie. Eu nu cred în mod absolut nici în una, nici în cealaltă.

Pe dumneavoastră, mulți vă închipuie plin de grele neliniști. Sunteți considerat drept un scriitor pesimist. Ce credeți despre această faimă împovărătoare?

În primul rând pentru că, în mod evident, nu am atitudinea inversă. Nu credeți că optimismul confortabil pare o deriziune în lumea de astăzi? Acestea fiind spuse, nu mă număr printre cei care vor să ne încredințeze că lumea e în primejdie să piară. Nu cred în decăderea definitivă a civilizației noastre. Cred – firește fără să nutresc în privința asta decât niște iluzii… rezonabile – da, cred că o renaștere este cu putință. Dacă lumea ar fi în primejdie să piară, atunci ar trebui să punem pieirea ei pe seama gândurilor apocaliptice. Nu orice poză îmi repugnă. Dar cea de poet blestemat nu-mi stârnește nicio compasiune. Când mi se întâmplă să caut ceea ce este fundamental în mine, descopăr vocația fericirii. Am o înclinare foarte puternică pentru ființe. Nu simt niciun fel de dispreț pentru specia omenească. Cred că ne putem mândri că suntem contemporani cu o seamă de oameni ai acestei epoci pe care îi respect și-i admir… În centrul operei mele se află un soare de nebiruit. Mi se pare că toate acestea nu compun o gândire foarte tristă, nu-i așa?

Nu tristă. Neliniștită și gravă. Și cum să nu fie așa, sensibil cum sunteți la drama secolului nostru?

Sunt foarte sensibil, într-adevăr, și poate că această sensibilitate m-a făcut să scriu, până acum, mai „negru” decât aș fi vrut.

În ce măsură trebuie să considerăm povestirile dumneavoastră, atât cele romanești, cât și cele dramatice, drept niște traduceri simbolice ale filozofiei absurdului? E o interpretare frecventă.

Cuvântul „absurd” a avut o soartă nefericită și mărturisesc că a început să mă agaseze… Când analizam sentimentul absurdului în „Mitul lui Sisif”, eram în căutarea unei metode și nu a unei doctrine. Practicam îndoiala metodică. Căutam să fac acea tabula rasa de la care poți începe să construiești. Dacă susținem că nimic n-are sens, atunci trebuie să conchidem că lumea este o absurditate. Dar totul e oare lipsit de sens? Niciodată nu m-am gândit că se poate rămâne pe această poziție. Încă pe vremea când scriam „Mitul lui Sisif” mă gândeam la eseul despre revoltă pe care urma să-l scriu mai târziu și în care aveam să încerc, după descrierea diverselor aspecte ale sentimentului absurdului, pe aceea a diverselor atitudini ale „Omului revoltat” (este titlul unei cărți pe care o termin). Și-apoi sunt evenimentele noi care vin să îmbogățească sau să corecteze bagajul nostru de observații, necurmatele lecții ale vieții, pe care trebuie să le conciliem cu cele ale experiențelor anterioare. Iată ce am încercat să fac… Bineînțeles, tot fără a pretinde că mă aflu în posesia vreunui adevăr!