Simțul datoriei se închină la porțile Tebei, prin care haosul se furișează cât ai clipi. Poporul se supune sau trebuie supus. În numele unei bune orânduiri, conducătorul își arată mâna de fier. Principiile puterii se anulează unele pe altele și tot ce rămâne în urmă e un șir de morți repetate, rezultat nefast al dragostei și al orbirii.

Dragostea și orbirea sunt cei doi mari piloni care susțin tragedia antică a lui Sofocle, atât de profund încărcată simbolic. „Antigona”, în regia lui Stathis Livathinos, următoarea premieră a Teatrului Bulandra, în parteneriat cu Docudrama și Smart Radio, care va fi disponibilă pe Live Streaming în prima parte a lunii septembrie, aduce în prim-plan datoria născută din principii diferite: dragostea de frate și dragostea de putere. Fiecare sens capătă două înfățișări, dreptatea, loialitatea, onoarea. Antigona, interpretată de Alexandra Fasolă, are ceva din frumusețea severă a marilor conducătoare, pentru care demnitatea e mai presus de legi: indiferent dacă va fi condamnată la moarte, vrea să-și îngroape fratele. Creon, interpretat de Cornel Scripcaru, rămâne, dar nu până la sfârșit, tiranul de temut, a cărui cruzime mușcă orice lege a firii: fiindcă îl consideră pe Polinice un trădător, el interzice ca acesta să fie înmormântat. Împreună, cei doi susțin conflictul care se naște în urma ciocnirii dintre moralitate, cu legile ei străbune și nescrise, și rigoarea autorității, o dramă prezentată linear, corect, fără extravaganțe sau gratuități.

Într-un decor auster, cenușiu, rece, care parcă prevestește răul ce are să coboare asupra cetății lor, Antigona deschide spectacolul fredonând încet un cântec tânguit. Nouă scaune atârnă sus, spânzurate, iar în scena întunecată, lipsită de viață, Antigona își plânge fratele mort, pe Polinice. Măștile negre, pe care actorii le poartă, în primă fază șochează, dar apoi, printr-o răsturnare de situație, ne dăm seama că sunt folosite în scop artistic: personajele iau cuvântul doar atunci când își dau masca jos. Pe parcursul spectacolului, punctele forte sunt amplificate puternic, sugestiv prin orchestra care întețește potrivit ritmul și dă nuanțe noi pericolului, dar și prin luminile care îneacă scena în roșul-sângeriu al răului, al morții. Cum minunat rămâne spânzurată haina celui dispărut, al fratelui iubit sau al fiului trădător!

În montarea lui, Stathis Livathinos nu urmărește nici excepția, nici abaterea de la regulă, ci o redare fidelă, curată a tragediei antice, ale cărei sensuri funcționează ca nuclee individuale, în etape clare, coerente, păstrând structura, rigoarea și cronologia faptelor. Cu predilecție se remarcă interpretarea actorilor, discursul, conflictul lor intim, și astfel povestea capătă nuanțe personificate, unice. Tragicul se îmbină cu mici tușe de ironie, de autoironie, iar aici meritul îi revine în principal lui Adrian Ciobanu, în rolul paznicului, cu o interpretare savuroasă, credibilă și expresivă, fără urme de grotesc. Alexandra Fasolă face din personajul feminin o eroină pe care martirajul nu o sperie, ea devenind astfel o statuie vie a datoriei, a iubirii față de aproapele ei. Pe alocuri caldă, întunecată, alteori acidă, dezlănțuită în nebunia ei de a sfida până la moarte orice legi absurde, ea face din Antigona nu doar un personaj căruia îi tremură vocea sau care suferă o pierdere, ci o eroină adevărată, care își riscă viața în numele unei idei.

Aici a vrut să ajungă Stathis Livathinos, la profundul caracter uman al personajului. Lupta adevărată se dă în planul ideilor, al moralității, al conștiinței care ține permanența tuturor legilor și acțiunilor personajelor. Creon cunoaște căința, ajunge să vadă dimensiunea reală și monstruoasă a răului făcut, iar Cornel Scripcaru bifează întocmai toate flexiunile și inflexiunile unui personaj complex, cu un parcurs inegal. În discursul cu fiul său Hemon, interpretat atent, cu multă măsură de Alin State, se remarcă mai ales dualitatea ființei umane, diferențele de percepție, de vârstă, de raționament și de dorință, la fel ca în dialogul dintre cele două surori, Antigona și Ismene, cea de-a doua interpretată cu multă empatie de Silvana Negruțiu, surprinzându-i acesteia întocmai nesiguranțele, slăbiciunea în fața impulsurilor, chiar dacă ea credea în definiția pură a raționalului. Conflictul născut din ideea dreptății, cu multele ei fațete înșelătoare, ar fi rămas inegal fără intervențiile punctate ale lui Tiresias, interpretată de Andreea Bibiri, care îi conferă personajului său o notă magică, efervescentă, a lui Euridice (Ana Ioana Macaria), cu seriozitate și asumare, și a celor doi mesageri, Lucian Ifrim și Maria Veronica Vârlan, cu umor și măsură. Doar zeii rămân total absenți, ei fiind amintiți în treacăt, destul de vag, astfel încât greutatea semnificației lor își pierde sensul și relevanța în scenă.

Fără să scape din vedere dimensiunea umană a personajelor pe care le creează, urmând îndeaproape povestea antică și fără apel la artificii scenice discordante, montarea lui Stathis Livathinos are toate ingredientele unui spectacol bun și valoros. Poate doar spectaculosul îi lipsește. Păcat că între timp, Teatrul Bulandra i-a pierdut pe mai mulți dintre actorii din distribuție…