În plină degringoladă a reperelor e greu să mai reperezi gesturile artistice cu adevărat mari. În post-post-post-orice, evaluările de ordin estetic par refrene desuete pe care câţiva nostalgici se încăpăţânează să le îngâne. Muzica de fundal a prezentului e cu totul alta. Criteriile sunt şi ele diferite. Arta de dragul artei pare un animal mitologic dintr-un ev în care artiştii îşi permiteau luxul de a se exprima creativ şi atât; fără demonstraţii, fără ostentaţii. Putearea de a schimba lumea a artei a constat de când lumea în amprenta pe care a lăsat-o în formarea gusturilor şi felurilor de a gândi ale celor care chiar aveau puterea să facă asta, practic. De când se cere, însă, artei înseşi un efort concret de a pune umărul la difuzarea de agende şi doleanţe mult prea sociale şi prea puţin creative, convenţiile se schimbă şi simbolurile sunt înlocuite cu lozinci. Devine aproape impudic să spui o poveste doar de dragul de a o spune frumos.

Iar când ai ocazia să asişti, chiar şi mijlocit de un ecran, la un spectacol mare, nu poţi decât să aplauzi puterea de a crea autentică a unui artist care nu se lasă trăit de vremuri. „Richard III” de William Shakespeare, montat de Sliviu Purcărete la Tokyo Metropolitan Theatre e o mostră de preţ de artă poetică independentă de voinţe extra-scenice. O performanţă de interpretare în nume propriu a unui personaj cunoscut şi răs-cunoscut, ce nu doreşte cu orice preţ să epateze prin originalitatea ei, ci prin consecvenţă şi parcurs. Într-un decor semnat de Dragoş Buhagiar, ce arată a fântână părăsită în care se scufundă conştiinţe şi se moare în uitare odată cu fiecare nouă victimă ce păstra amintirea crimelor anterioare, convenţia imaginată de Silviu Purcarete pentru acest carnagiu dictat de mirajul puterii este un work in progress foarte bine dozat şi asumat. Toată sarabanda de omoruri începe, parcă, din plictisul unui dolce far niente amuzat; Richard îşi spune monologul prevestitor de rele în mijlocul unei petreceri acompaniate de acorduri vesele de inspiraţie populară, scrise pe portativ de Vasile Şirli. E haios, e distractiv, se râde, se bea şi se dansează în timp ce urzelile curg ca un fel de one man show. Apoi convenţia trece foarte subtil din farsă în dramă şi tragedie. Mâna foarte concretă a destinului dictat de un autor omniscient, reprezentat fizic de un Shakespeare feminin foare serios şi implacabil îl conduce pe Richard de la bune intenţii la crime odioase. Pas cu pas, scenă cu scenă, Richard se transformă odată cu această convenţie la vedere în care se trece de la jocul pe roluri la personaje asumate. Dacă scena cu Lady Anne încă mai face parte din farsa care îi amuză pe comeseni, odată cu primul omor tonurile se schimbă, ritmul devine solemn, iar tragedia înlocuieşte convenţia. Nu mai glumeşte nimeni.

Richard, interpretat de Kuranosuke Sasaki parcurge un drum iniţiat într-ale puterii care îl copleşeşte şi îl schilodeşte. Tânărul sănătos se contorsionează cu fiecare nou omor, se împuţinează, parcă, sub ochii noştri şi ajunge la final o umbră tremurândă în faţa unui destin cinic: Shakespeare nu i-a făcut dreptate şi i-a prescris o eternitate de dizgraţie. Nu îi rămâne decât să devină falsul bufon, să râdă de durere şi spaimă şi să fumeze o ultimă ţigară. Până acolo, scena în care se lasă sufocat metaforic de un tron hipnotizant, sub o folie de plastic care îl asfixiază, creează imaginea foarte percutantă a expresiei puterii ucigaşe în numele căreia omoară şi se omoară Richard. Apoi, scena coşmarului în care pleiada de cadavre îi urzesc răul e o revenire la atmosfera caldă şi relaxată a începutului care de această dată nu mai are convenţia salvatoare, ci rămâne de rău augur pentru protagonistul care şi-a pierdut dreptul la a mai glumi cu soarta. Acest Richard aflat la cheremul unui destin pe care nu îl poate struni, într-o lume în care ritualurile se perpetuează în ritm canonic, iar morţii coexistă ameninţător de aproape, e o decriptare regizorală ce conferă câteva imagini iconice, foarte percutante şi o viziune proaspătă, împlinită în expresie artistică, a unui personaj căruia cu greu i se mai pot adăuga noi straturi de interpretare.

Rafinamentul şi precizia actorilor, mişcările înmuiate parcă într-un fluid dens, cadenţa unei limbi foarte dure, îmbinată cu un ritm recognoscibil european, acest mix de culturi care se întâlnesc pe scenă pentru a spune o poveste universal valabilă, creează un context în care poate exista această convenţie neconvenţională. Rolurile feminine inerpretate de bărbaţi nu duc cu gândul la nicio demonstraţie a diversităţii, ci fac parte din stranietatea unei lumi perfect justificate în limitele acestui construct scenic acceptat prin contractul dintre scenă şi sală. Imaginile create prin simetrii şi ritmuri lente, prin ruperi de convenţie a spaţiilor de joc şi prin efectul de curgere sau de cădere obţinut prin câteva artificii tehnice, aceste fotograme ale unui tablou în continuă mişcare compun un colaj de metafore bine ponderate, deloc ostentative şi foarte concentrate. Povestea unui Richard slăbit paradoxal de putere şi transformat în bufon merită să fie spusă.

„Richard III” în regia lui Silviu Purcărete difuzat online în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu e unul dintre vârfurile acestei ediţii neprogramate, dar cu o selecţie de calitate superioară. Alături de multe spectacole mari şi mulţi regizori importanţi, acest mare spectacol al unui regizor important poate fi încă şi mai bine pus în contextul de a fi apreciat pentru ceea ce este: artă de calitate.

Tokyo Metropolitan Theatre

RICHARD AL III-LEA

de William Shakespeare

Traducerea: Junji Kinoshita

Regia şi scenariul: Silviu Purcărete

Scenografia şi costume: Dragoş Buhagiar

Muzica: Vasile Şirli

Distribuţia: Kuranosuke Sasaki – actor principal Toru Tezuka, Tomohiko Imai, Uemoto Junkome (Uemoto Junaratameme), Tomoharu Hasegawa, Takashi Yamanaka, Makiya Yamaguchi, Kawachi Yamato, Tsuchiya Yuichi, Gaku Hamada, Sakurai Akiraki, Yasota Yuichi, Kenji Anan, YuSono Yoshiki, Haruhiko Jō, Misako Watanabe