Rubrica „Spectacole de care mi-e dor” își propune să readucă în prim-plan, prin perdeaua nostalgiei, spectacole care au trăit cândva și pe care le-am luat cu noi. Azi vă invităm în lumea lui Alexandru Tocilescu, în vidul de cenușă al lui Samuel Beckett.

Toamna lui 2009. „Sfârșit de partidă” de Samuel Beckett, în regia lui Alexandru Tocilescu. Teatrul Metropolis. Peste doi ani, Alexandru Tocilescu murea în ziua de 29 noiembrie. Azi, la distanță de mai bine de zece ani, „Sfârșit de partidă” are gust de cenușă…

Prin ferestrele de deasupra intră o rază de lumină. Pereţi cenuşii, nesfârşiţi şi neterminaţi, un interior ca o biserică veche, uitată netencuită, în care se adăpostesc printre munţi de cenuşă două pubele de gunoi uriaşe. O uşă veche şi o nişă ca un şemineu, şi el uitat la jumătatea drumului, ca un altar ce n-a apucat niciodată să fie folosit. În mijlocul scenei, un fotoliu-cărucior cu rotile şi în el, pierdută, o fiinţă cu faţa acoperită. E Hamm.

„Partida” începe. În scenă intră Clov şi cercetează terenul. Capacul de la pubele, praful-cenuşă de pe jos, pereţii, scaunul, caută cu privirea toate ungherele, merge greu şi fiecare pas pare măsurat în ani, se întoarce, mereu nesigur, mereu perfect sigur de tot ce este în jur.

Este „cronica prescurtată” a unui început de „Sfârşit de partidă”…

Nu se întâmpla prea des nici atunci – iar acum cu atât mai puțin – ca pe scenele din România să simţi că un actor dilată spaţiul şi timpul şi că fiecare gest capătă dimensiuni demiurgice. Și nu se întâmpla/ă prea des să descoperi în vorbele unui actor, în priviri, în fiecare înclinare a capului, în fiecare cuvânt nerostit şi-n fiecare sunet, toate spaimele care bântuie omenirea de la naşterea ei încoace. Şi totuşi, povestea asta le ieșea de minune lui Mihai Constantin – Clov şi lui Răzvan Vasilescu – Hamm. Un dialog nebunesc și toată lipsa de sens a lumii şi a universului…

Nu era niciun haos pe scenă în montarea lui Tocilescu, nu era nimic absurd, nimic de neîntâmplat. Era o poveste despre doi oameni îngropaţi în propria nefericire, incapabili să mai reacţioneze la nefericirea celuilalt. Doi oameni care stăteau pierduţi şi ascunşi într-un mormânt şi care, din când în când, priveau marea… prin fereastra închisă. Unul cu o lunetă, celălalt prin ochii celui dintâi, pentru că era închis în corpul lui ca un prizonier într-o celulă. Era invalid şi orb. Şi disperarea îi dădea dreptul să-l chinuiască pe cel de lângă el. Pentru că el vedea şi putea merge.

Gândit ca un joc sau ca teatru în teatru, întregul spectacol semăna cu o uriaşă fotografie în mişcare, în care timp de aproape două ore, doi actori în mijlocul scenei şi încă doi închişi în pubele (Ion Besoiu şi Irina Petrescu – între timp niciunul nu mai e pe pământ…) reinventau lumea şi o ucideau la loc. O lume ale cărei (non)sensuri erau cuprinse toate în bancul cu croitorul spus de Nagg, bărbatul din gunoi. „Un croitor lucrează la o pereche de pantaloni mai bine de trei luni. Când clientul îi reproşează, dându-i-L exemplu pe Dumnezeu care a terminat lumea în şase zile, croitorul îi răspunde: Da, a făcut-o în şase zile, dar uite ce-a ieşit…”

E lung şi scurt drumul de la scena groparilor din „Hamlet” la dialogul atât de nebunesc şi de logic al lui Beckett. Iar în interpretarea lui Alexandru Tocilescu se simțea pe alocuri o adiere de Cehov. În tristeţea cu care Mihai Constantin vorbea şi plângea despre suferinţă. În resemnarea demnă – atât de uşor confundabilă cu ne-simţirea – cu care răspundea la întrebarea perversă a celuilalt despre fericire: Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată…

Regizorul anula aproape în întregime dimensiunea „absurdă” a textului, închizând-o în firescul unei poveşti dintre doi oameni care pe rând îşi deveneau victimă şi călău, care tot timpul voiau să plece, dar nu puteau, dependenţi unul de disperarea celuilalt şi amândoi prăbuşiţi în ei înşişi.

Dar povestea era, mai degrabă, o non-poveste. Era istoria a două vieţi, multiplicate la infinit, răspândite peste tot în lume şi numite „oameni”. Ce aşteptau cei doi? Nimic. Ce sperau? Nimic. La ce visau? La nimic. Pentru ce trăiau? Pentru nimic. Cât de mult cântăreau unul în ochii celuilalt? Nimic. Cât de mult cântărea universul întreg, lumea, Dumnezeu? Nimic. Toate erau anulate şi rămânea în schimb un vid de cenuşă, un munte de gunoi, o încăpere ca o celulă. Scenografia Mariei Sturdza contura spaţiul perfect în care Nimicul exista. Era locul cel mai potrivit în care Hamm să-şi spună povestea pe care nimeni nu voia să i-o asculte. Alături, cu capetele iţite din pubele, Nell şi Nagg mureau fără cuvinte. Hamm voia să ştie cum e lumea şi, ca să afle, pipăia zidurile. Voia să ştie cum e lumea şi îi cerea lui Clov să-l aşeze în dreptul ferestrei, ca să simtă marea. Clov nu voia să ştie cum e lumea. Pentru că el cunoștea şi zidurile, şi fereastra.

Lumea lor, cu micile ei ritualuri, era joc de-a viaţa şi de-a moartea. Iar „partida” urma să fie reluată. La infinit. Toate se închideau, iar scena arată ca la început. Un singur „detaliu” arăta că acolo s-a întâmplat ceva… Clov – în dreptul uşii împietrit şi plecând… mereu plecând.