În „Omul pernă” poveștile scrise dau buzna în realitate cu toată forța lor literară. Crimele înfricoșător de romanțate devin un adevăr incontestabil, iar puterea cuvântului capătă și mai multă cruzime: cuvântul se ridică și omoară. Doi anchetatori trebuie să-l facă pe autorul poveștilor să recunoască faptul că ficțiunea macabră nu e decât o perdea în fața faptelor săvârșite. Însă o poveste nu are nevoie doar de povestitor, ci și de ascultător, iar dacă ajunge la urechile unui ascultător nepotrivit…

„Omul pernă”, producție a Teatrului Act, în regia lui Eugen Gyemant după cea mai cunoscută piesă a lui Martin McDonagh, s-a jucat pe 15 august la Muzeul Țăranului în curte, în cadrul Festivalului Undercloud, care a ajuns anul acesta la ediția a XIII-a. Dată fiind situația actuală, în contextul pandemiei, noile măsuri au fost respectate cu o atenție desăvârșită, iar atmosfera din curtea muzeului nu m-a făcut decât să am și mai multă încredere în faptul că teatrul va supraviețui în ciuda oricăror condiții, în ciuda oricăror bețe puse în roate. Am simțit o bucurie imensă când am văzut că fiecare „pufișor” era ocupat de câte un spectator „regulamentar”, care aștepta începutul spectacolului sperând că nu va ploua, că totul va decurge bine, că va fi cu noroc. E adevărat, poți controla totul până la un punct. Nu a plouat, dar a bătut vântul când și când, iar asta a făcut ca unele cuvinte să nu se înțeleagă întocmai, ca unele foi să zboare și, astfel, fiecare adiere a contribuit considerabil la suspans. Dar a fost un suspans plăcut, iar grija spectatorului pentru binele spectacolului nu poate fi decât o altă dovadă vie a faptului că avem categoric nevoie de teatru. Întâmplarea a făcut să stau chiar lângă regizor, să simt și grija lui, poate mult mai ascuțită decât a noastră, și să-mi doresc să-i spun că totul va fi bine, trebuie să fie.

Și a fost. „Omul pernă” a avut premiera acum aproximativ 5 ani și de atunci s-a tot vorbit și scris despre el. Acțiunea spectacolului se desfășoară într-o cameră de anchetă, într-un decor rece, macabru, între un birou de analiză și un scaun de tortură și, ajutat de muzică, de luminile cadaverice, spectacolul transmite încă de la început un soi de tensiune, fiindcă un rău s-a produs și trebuie acum sancționat. Un scriitor scrie niște povești înfricoșătoare despre copii care sfârșesc omorâți. Doi anchetatori îl interoghează din cauza unor crime care reproduc fidel întocmai câteva dintre aceste povești. Cum demonstrezi adevărul când ficțiunea se împletește cu realul?

În acest spectacol, Eugen Gyemant pune accentul tocmai pe fluiditatea adevărului, a vinei, a tot ceea ce există profund în adâncul ființei. Astfel, jocul se mută în spatele personajelor, în conștiința lor, în miezul intențiilor, unele bune, altele nu, până când ne dăm seama că, de fapt, asistăm pe viu la nașterea unor caractere puternice, niște personaje perfect articulate și exprimate, unul în legătură cu celălalt. Meritul regizorului îi revine întocmai din faptul de a fi știut să potrivească atât de bine piesele unui puzzle fără rezolvare, de a fi creat o poveste bine închegată, cu personaje imposibil de salvat, fiindcă imediat ce te apropii de inocența lui Katurian Katurian, scriitorul, el își omoară fratele, Ariel vorbește despre sensibilitate cu un satâr în mână, Tupolski intuiește perfid punctul slab al scriitorului și, cu satisfacție și dezgust, e gata să dea foc poveștilor, în ciuda promisiunii de a n-o face. Iar frațiorul bolnav mintal, Michal, își scrijelește amuzat numele pe un scaun rotativ, învârtindu-se și recunoscând crimă după crimă, fără urme de remușcare. Cine e scuzabil și cine e condamnabil? Întocmai răsturnările de situație reușesc să stabilizeze spectacolul, iar perversitatea insinuărilor, ironia bine lucrată ne fac deopotrivă martori și judecători ai acestui joc de-a oglinzile.

Și nimic din toate astea nu ar fi fost posibile fără interpretarea atât de nuanțată și categorică a actorilor, care au îmbinat cu talent ironia și macabrul, fantasticul și realul, cruzimea și inocența, ajutând la crearea unui spectacol total, desăvârșit, în care în valoare a fost pusă povestea, și nu succesul individual. Lucian Iftime, în rolul lui Tupolski, la fel de alunecos pe cât pare de prietenos, controlează scenele cu nonșalanță și, subtil, ne face să uităm pentru o secundă care e diferența dintre bine și rău. E fermecător, charismatic și necruțător în narcisismul lui, iar pas cu pas îți dai seama cât de stăpân este pe jocul psihologic pe care îl aplică, pe fiecare inflexiune care îl apropie din ce în ce mai mult de un personaj desăvârșit, seducător în cinismul său. Fiecare intervenție a sa e o lecție de actorie spusă cu mult talent.

Ariel, interpretat de Cătălin Babliuc, afișează o rigiditate care trădează întocmai sensibilitatea personajului, devenind acel scut dur, în spatele căruia se ascund vulnerabilitatea, dragostea pentru cei mici și o dorința impetuoasă de a opri tot răul din lume. E categoric, egal și sigur pe rolul lui până la capăt.

În rolul scriitorului Katurian Katurian e Ionuț Grama, care face din sensibilitatea și inocența personajului niște arme minuțioase, atente, stăpânind întocmai fiecare nuanță care îl face și iubit, și urât. Deși nu a comis crimele, a scris poveștile de dinaintea lor. Deși nu e el făptașul, devine unul. Pe tot parcursul spectacolului, face din nesiguranțele personajului un atu, iar umanitatea pe care o pune în lumină îl împinge până la cel mai radical act, acela de a-și ucide fratele și de a aduce un bine lumii exterioare, confruntând astfel iubirea cu dreptatea, cruzimea cu iertarea.

Michal, interpretat cu charismă de Dan Rădulescu, rămâne ascuns în cochilia confortabilă a bolii mintale și în numele ei ucide. Dintre toate poveștile macabre, lui îi place cel mai mult singura care vorbește cu inocență și căldură despre dorința porcușorului verde de a rămâne unic, o poveste în care niciun copil nu moare. Uneori prea conștient de dimensiunea răului făcut, când arțăgos, când indiferent, când dulce și somnoros, Dan Rădulescu face din Michal cel mai periculos și insidios personaj, pe care ai vrea să-l ierți, să-l înțelegi, să-i spui o poveste mai bună, dar te îngrozește. Mintea lui obscură pare o cursă cu capcane, un labirint întortocheat, în care normalitatea devine ceva abominabil în mintea acestui copil prea mare, care omoară cu sânge rece doar pentru a împlini povestea. O joacă mult prea absurdă…

„Omul pernă” e un spectacol dur, deloc comod, în care povestea pare a fi singura care contează, care merită salvarea. Vina, care se ridică la un nivel universal și care pătează tot în jurul ei, se revarsă în scenă și otrăvește personajele, nelăsând nimic curat în jur. Doar un șir de crime „rezolvate”, caz închis. Eugen Gyemant are meritul de a fi dus personajele până la capăt, în adevărul lor cel mai putred sau mai seducător.

Iar la final nu mai rămâne decât povestea a ceea ce a fost sau ce ar fi putut fi dacă…

Festivalul Undercloud 2020

Teatrul Act

„Omul Pernă” de Martin McDonagh

Traducerea: Eugen Gyemant

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Maria Nicola

Cu: Ionuț Grama, Lucian Iftime, Andrei Seuşan/Cătălin Babliuc, Dan Rădulescu și Teodora Iancu