Vizitatorii care ajungeau la Salzburg cu o sută de ani în urmă aveau voie să sălășluiască în cochetul oraș al muzicii numai timp de trei zile. Pe vremea cartelei la pâine, oricine dorea să rămână mai mult nu era bine văzut. Cu toate acestea, în 1920, dramaturgul Hugo von Hofmannsthal și regizorul Max Reinhardt fondează un festival dedicat muzicii clasice, teatrului și operei „pentru a depăși vremea de restriște și a crea un început de viață nouă“. Cei doi nici nu își imaginau pe atunci că Festivalul de la Salzburg va deveni unul dintre cele mai importante evenimente estivale din lume.
În vremurile de pandemie cauzate de Coronavirus, ediția actuală ce a început în data de 1 august reprezintă „un eveniment de pionierat pentru întreaga industrie culturală“ – așa spunea Helga Rabl-Stadler. Președinta care conduce festivalul de douăzeci și cinci de ani a îndrăznit ceea ce niciun alt manager cultural nu a cutezat: să permită actorilor și cântăreților să apară din nou, după luni de absență, în fața unui public relativ numeros. „Văd festivalul ca purtător de speranță, nu de risc“, spune Rabl-Stadler. Perseverență, răbdare și nervi de oțel au constituit cheia succesului. Acestora li se adaugă și un concept de securitate foarte strict. Câte un scaun liber desparte spectatorii în sălile ocupate la numai o treime din cauza condițiilor impuse. Biletele sunt personalizate, aparate cu dezinfectant de mâini se află pe toate palierele și la toate intrările. Poșetele sunt controlate la intrare, deoarece este interzisă folosirea evantaiului. Însă climatizarea sălilor este într-atât de bine reglată, încât nici nu ar fi fost nevoie de acesta. Mesajul de închidere a telefoanelor mobile a fost înlocuit de unul prin care se recomandă purtarea continuă a măștii de protecție, chiar dacă este permisă renunțarea la ea odată cu începerea spectacolului – aveam să observ că majoritatea spectatorilor și-o dau jos imediat după ridicarea cortinei. La aplauzele finale este însă obligatorie fixarea ei din nou peste nas și gură și publicul se conformează fără să crâcnească.
@Ruth Walz
Rabl-Stadler și echipa sa au așteptat până la sfârșitul lunii mai, când ministrul austriac al culturii a relaxat directivele cauzate de pandemie, permițând, printre altele, evenimente atât în aer liber, cât și în sălile de spectacol cu până la o mie de spectatori începând cu 1 august. Programul festivalului a suferit însă modificări semnificative. Dintre cele două sute de spectacole planificate inițial au loc numai o sută zece. Numărul de bilete scoase la vânzare este de optzeci de mii, în loc de două sute patruzeci de mii – o cifră încă semnificativă în vremurile marcate de Coronavirus, dar care reprezintă, în același timp, un dezastru financiar. Se preconizează că festivalul va încasa doar 7,5 milioane de euro din vânzările de bilete în acest an, în loc de cele treizeci de milioane prevăzute. Trei sute de mii de euro au fost alocați din buget numai pentru securitate, cea mai mare parte pentru teste ample. Membrii orchestrelor sunt testați în mod regulat și trebuie să țină, de asemenea, un jurnal minuțios al contactelor sociale, care este indicat să fie cât se poate de reduse. Cu cât un angajat intră în contact mai des cu cei de pe scenă și cu cât este mai dificil să păstreze regulile de distanțare socială, cu atât este monitorizat mai asiduu – și anume prin obligativitatea de a purta coliere de diferite culori (roșu, portocaliu sau galben).
@Ruth Walz
Cu „Zdenek Adamec“, festivalul de la Salzburg aduce în premieră absolută pe scena Landestheater o piesă nouă a lui Peter Handke. La baza textului se află povestea reală a studentului ceh omonim care, la vârsta de optsprezece ani, și-a dat foc în dimineața zilei de 6 martie 2003, aruncându-se apoi de pe una dintre terasele Muzeului Național din Praga în Piața Wenceslas. Această sinucidere amintește de martiriul lui Jan Palach, care și-a curmat viața în 1969 în mod similar și în același loc în semn de protest față de invadarea Cehoslovaciei de către armatele Tratatului de la Varșovia în scopul stopării reformelor inițiate în perioada Primăverii de la Praga. De fapt, controversatul laureat al Premiului Nobel nu a scris o piesă, ci un eseu deghizat într-o piesă de teatru, ca întotdeauna aluzivă, asociativă, de multe ori vagă și foarte poetică. Împreună cu Andrea Vilter, regizoarea Friederike Heller – considerată o expertă a pieselor lui Handke – a elaborat o versiune textuală pentru scenă. Roluri nu mai există de mult în aceste texte postdramatice. Astfel, Vilter și Heller au împărțit propozițiile eseului la șapte personaje. Acestea fac o „petrecere“ într-un fel de catedrală industrială și, în același timp, filozofează despre viața lui Adamec, despre ei înșiși și despre lume în general. Piesa se numește Zdenek Adamec, dar personajul din titlu nu apare, fiind prezent doar prin povestirile celorlalți. Dialogurile oscilează constant între cercetarea cazului istoric, izbucniri emoționale personale, reminiscențe muzicale și numeroase referințe literare. Cele șapte personaje sunt cum nu se poate mai diferite. Sunt întruchipați de o echipă internațională de actori de prim rang. Argentinianul Nahuel Pérez Biscayart trece cu ușurință de la germană la spaniolă, în timp ce Sophie Semin (soția lui Peter Handke) vorbește germana cu accent franțuzesc.
@Ruth Walz
Autorul pare mai puțin preocupat de povestea lui Adamec în sine, cât de soarta unei vieți umane curmată de disprețul lumii de azi. Piesa cu subtitlul „o scenă“ conține multe referințe subtile la actualitate. În cele două scrisori ale sale de rămas-bun – una adresată părinților, cealaltă publicată pe internet –, Adamec critica progresele reduse din mediul democratic și ecologic înfăptuite după căderea comunismului în 1989. Sinuciderea sa este un „protest împotriva răului“, a „lumii corupte“, dominată de bani, de războaie, droguri, alcool și violența de la televizor, pe care îl numește „o invenție satanică“. Regizoarea reușește să scoată în evidență latura poetică a textului. O contribuție semnificativă o are și decorul minimalist, dar simbolic. Sabine Kohlstedt a inventat câteva schele metalice conectate între ele, ce par a fi arcuri ogivale. Un coș cu mere și niște fulgi de zăpadă sunt alte elemente folosite în spectacol. Atmosfera tristă și mistică deopotrivă este creată printr-un joc ingenios de lumini și umbre (Olaf Freese). Alături de cei șapte actori, pe turnanta teatrului din Salzburg se mai află și o orchestră formată din trei muzicieni care interpretează compozițiile lui Peter Thiessen. Sunt melodii melancolice sau hituri precum „Black is Black“ sau „Hallelujah“. Aceste titluri apar și în piesă, constituindu-se într-un joc de cuvinte. De exemplu, „Acum este acum, și acum este timpul să sărbătorim“ (Jetzt ist jetzt, und jetzt ist Fest), se spune în text, urmat de melodia „Black is black, I want my baby back“, hitul lui Los Bravos din 1966.
@Ruth Walz
Prima nouă producție majoră pentru mai mult de două sute cincizeci de spectatori de la declanșarea pandemiei capătă o haină artistică fin cizelată. Şi asta în pofida faptului că spectacolul cu o durată de două ore fără pauză este marcat de perioada Coronavirus, căci actorii stau (de cele mai multe ori) la distanță unul față de celălalt. Textul lui Handke reprezintă, de fapt, o invitație pentru a nu da crezare prea mult informațiilor cu care suntem bombardați în permanență. „Parcă ar fi vorba despre actualitate și nu există nicio lume în spatele actualității“. Este probabil una dintre propozițiile-cheie ale serii.
