În spatele fiecărui adult se află un copil care așteaptă o poveste bună. Povestea e cea care îi face pe copiii îmbătrâniți prematur sau pe adulții prea copilăroși să se oprească o clipă și să asculte, să se lase purtați de farmecul personajelor, să rămână o vreme suspendați într-o lume nouă, între bine și rău, între un ținut și un altul, între un prinț și o prințesă, între magie și adevăr. Oare cât de fadă ar fi lumea dacă un povestitor nu ne-ar distrage din când în când atenția, dacă nu ne-ar arăta cum să trăim și alte lumi, dacă n-ar pișca puțin realitatea? Am trăi o singură viață, cât de săraci am fi!

„Apa vie”, producție a Teatrului Mic, spectacol regizat de Ștefan Lupu după un scenariu original, semnat de Daniel Chirilă, s-a jucat în Parcul Cișmigiu pe 22 august. Fac parte din categoria oamenilor care simt nevoia să revadă un spectacol, a celor cărora le e dor de întunericul și intimitatea unei săli de teatru, a celor dispuși să alerge între două spectacole, a celor care simt o emoție puternică la sfârșit, la aplauze, când pe fețele actorilor se citește mai mult decât talent, se vede recunoștință, bucurie, ușurare, un sentiment care le bate pe toate: umanitate. Dacă ar fi să aleg un cuvânt care să descrie cât mai potrivit ce s-a întâmplat sâmbătă seara, acela ar fi bucurie, bucuria de a fi găsit apa vie, bucurie similară cu a regelui care a aflat că este salvat de la moarte, cu a prințului mic de a fi descoperit leacul pentru tatăl său, cu a prințesei bune de a-și fi găsit alesul inimii, cu bucuria de a da viață și forță unei povești. Iar în această perioadă, poveștile au fost o mică alinare, un pod construit din cuvinte spre o nouă lume, în care cu toții am simțit nevoia să evadăm. Măcar din când în când.

Daniel Chirilă a găsit formula potrivită de a spune povestea Fraților Grimm pe înțelesul tuturor, de a reda puțin din farmecul copilăriei cu o inteligență matură, de a găsi întocmai firul care leagă copilul de adultul care a devenit, de a servi umorului întocmai doza de seriozitate pentru a putea trece prin toate vârstele și toate pretențiile oamenilor mari. O poveste rimată și ritmată, neaoșă și actuală, amuzantă, tensionată, plină de hopuri și încercări care mai de care, o poveste care nu spune ceva nou, dar care curge diferit datorită modernității cu care a fost recreată, dar și datorită referințelor care întorc urechea și spre alte zări (minunat monologul de început à la Shakespeare, rostit de Printzesa Bună). Pare fix genul de scenariu cu care Ștefan Lupu s-ar putea juca la nesfârșit, completând cuvintele prin expresivitate, dans și mișcări care aduc la viață întocmai bucuria de a fi martor, de a pătrunde pe un tărâm de basm adus foarte aproape de elementele realității noastre.

Iar meritul lui Ștefan Lupu constă mai ales în faptul că aceste cusături nu se văd, încă de la început suntem în poveste și judecăm în termenii poveștii. Nu există nicio fisură care să ne dea impresia realității, care să ne facă să ne așteptăm la altceva sau care să conducă personajele mai departe decât le este povestea. Personajele rămân împreună, funcționează împreună și se autocreează doar în raport unul cu celălalt, pe structura bine cunoscută a poveștii. Doar apa vie îl mai poate salva pe rege, iar cei trei fii ai săi pleacă în căutarea ei pentru a-și vindeca tatăl mult iubit, plot-ul e neschimbat. Parcursul e cel cunoscut, doar mijloacele de exprimare sunt altele. Și, înainte de toate, Ștefan Lupu are darul de a face din poveste întocmai un spectacol, o explozie, iar asta fără să îngroașe tușele în gratuități sau artificii fără context, ci combinând inspirat elemente care fac din „Apa vie” un spectacol complet.

Cei trei prinți parcurg drumul inițiatic pe beat-uri originale, iar Mihai Dobre a știut să țină pasul cu fiecare într-un mod diferit, aducând o muzică specială, care din păcate, din cauza condițiilor de funcționare în aer liber, nu s-a putut auzi mai tare, lucru care cu siguranță ar fi contribuit considerabil la dinamismul spectacolului. Universul fantastic este creat totodată și prin video mapping-ul (Eranio Petruska) minimalist, bogat în geometrii, culori și forme, elemente care aduc povestea mai aproape de actual, fără a o scoate însă din tagma ei romanțată, dar, iarăși, lumina, în ciuda orei 20:00 la care a început spectacolul, nu a fost tocmai fericită pentru ansamblul care s-ar fi creat în mod normal într-o sală de teatru. Dar lumea de basm s-a recompus spectaculos prin elemente de efect, cu un impact puternic, nu doar vizual, unde merită să fie menționate în special costumele și machiajul (Diana Ionescu, Raluca Ochiană) extravagante, detaliate, atent realizate, ci și prin jocul actorilor, prin energia și emoția lor, bucuria de a fi pe scenă, de a transmite, de a duce mai departe o poveste. Primul sentiment pe care ți-l lasă acest spectacol e că a fost realizat de o echipă formată din artiști cu viziuni apropiate, în care fiecare a venit în completarea celuilalt și totul a curs firesc.

Tronul regelui nu are nimic din pompa și catifeaua de altădată, ci e doar un scaun de fier, albastru, destul de înalt, ce-i drept, iar castelul prințesei se află în mijocul unei perdele circulare, formate din fâșii albe. Gabi Costin, în rolul regelui, cucerește încă de la început întocmai prin umorul jucat cu atâta seriozitate, cu un soi de „afectare” bine dozată și deloc grotescă, așa cum de altfel este și-n rolul Piticului, charismatic, plin de energie și extrem de expresiv. Înconjurat de ispite, după cum numele o sugerează, Gloria (Alina Rotaru) și Bogătzia (Silvana Mihai) sunt cele două apariții fabuloase, senzuale, care completează peisajul narativ atât în regat, alături de regele pe care îl servesc, cât și mai apoi, în rolul pajilor, extrem de simpatice când interpretează un limbaj nou, fantastic, ce sugerează întocmai ținutul îndepărtat din care vin să aducă vești, limbajul necunoscut reprezentând aici un artificiu ingenios, care contribuie firesc la magia spectacolului. Tot în completarea magiei, a fabulosului, vin și personajele interpretate de Cezar Grumăzescu, deși fiecare apariție a lui pare întoarsă din viitor, fie pe niște roți pe care le stăpânește foarte bine, făcând slalom printre personaje, fie în costumul de Tradu-Călău, latex & sexy, dar cu un pistol în mână. La fel de sexy sunt și cele două prințese, Ana Bianca Popescu în rolul Printzesei Ne_Bune, cu o personalitate explozivă, jucată cu o vulgaritate prefăcută, atentă, atât cât să placă și să aducă zâmbete, cât și Printzesa Bună, căreia Alina Petrică îi dă o notă caldă, sensibilă și foarte drăgălașă. Contrastul dintre cele două surori e sugerat și la nivel vizual, prin costume, prima în negru și roșu, o ispită coborâtă nu chiar din Infern, dar de la porțile lui, iar cealaltă, cu niște cozi lungi, de fetiță, sugerând prin ținuta ei, alb și albastru, puritatatea, curățenia. Oana Pușcatu, pe rând Baba Cloantza și Fantoma Mamei, își face simțită fiecare intervenție cu umor și blândețe deopotrivă, reușind să detensioneze atmosfera cu dansul ei îndrăzneț, dar și să înduioșeze atunci când i se arată fiului.

Nu în ultimul rând, sunt cei trei prinți, niște jokeri și obraznici, și plăcuți, cu trei personalități distincte, fiecare exprimată original: Rareș Florin Stoica în rolul Printzului Mare, arătându-și superioritatea prin tonul arogant, pretențios, Andrei Brădean în rolul Printzului Mijlociu, ceva mai nesigur pe intențiile lui, tocmai pentru a sugera dualitatea personajului, acea jumătate de măsură pe care o sugerează și vârsta și poziția lui în cadrul familiei și, în sfârșit, Marian Olteanu în rolul Printzului Mic, a nu se confunda cu Micul Prinț! El reușește să-i confere personajului său întocmai toate ingredientele ca să placă, să nu-i reziști: naivitatea atent jucată, iubirea pe care o are față de frații săi, chiar dacă aceștia l-au trădat, puterea de a ierta, dragostea față de prințesă, suferința dulce atunci când nu i se face dreptate. Marian Olteanu reușește să surprindă întocmai inflexiunile tinereții, fără a reduce personajul la ridicol, ci, dimpotrivă, îmbogățindu-l prin interpretarea sa.

„Apa vie” este despre bucuria de a lua parte la poveste, de a asculta, de a te lăsa purtat de personaje în lumea lor colorată, atemporală, pe un tărâm de basm așa cum îl știm, surprinzător, dar totodată fără surprize, căci binele învinge oricum răul, iar prințul întâlnește, bineînțeles, prințesa și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ștefan Lupu a reușit să creeze un spectacol pentru oameni mici și oameni mari deopotrivă, un spectacol dinamic, viu, interactiv, inteligent, care ar fi putut fi cumva reconfigurat într-o formulă ceva mai concentrată, dat fiind locul ingrat, dar binevenit, totuși, în care s-a desfășurat, un spectacol din care s-au simțit mai ales plăcerea și energia cu care a fost realizat.

Și nici măcar un stol de ciori nervoase nu a reușit să schimbe asta, deși au planat deasupra noastră cam jumătate de oră…

Festivalul „Bucureștii lui Caragiale”

Teatrul Mic

„Apa vie”

Regie și coregrafie: Ștefan Lupu

Scenariul: Daniel Chirilă

Compoziție muzicală: Mihai Dobre

Light design/video mapping: Eranio Petruska

Make-up: Diana Ionescu, Raluca Ochiană

Asistență regie: Daniel Chirilă

Producător delegat: Alois Chiriță

Distribuție:

Regele, Piticul – Gabi Costin

Printzul Mare – Rareș Florin Stoica

Bătrânul, Bufonul, Tradu-Călăul – Cezar Grumăzescu

Printzul Mic – Marian Olteanu

Printzesa Ne_Bună, Sfânta Miercuri – Ana Bianca Popescu

Printzesa Bună, Sfânta Vineri – Alina Petrică

Gloria, Paji – Alina Rotaru

Baba Cloantza, Fantoma Mamei – Oana Pușcatu

Bogătzia, Paji – Silvana Mihai

Printzul Mijlociu – Andrei Brădean

Foto: Petru Ivu