Artă și activism. Teatru, film, campanii umanitare, demonstrații pentru drepturile omului, gesturi admirate și blamate, talent moștenit din familie, multă muncă, multă plăcere, destulă credință. Dorință de schimbare și strădania de a înțelege cum e posibilă schimbarea. Un vis pierdut în adolescență și o lume cucerită în tinerețe și de atunci cucerită neîncetat, premii nenumărate și planuri fără sfârșit. Ar putea fi, în câteva cuvinte, Vanessa Redgrave.
Și totuși, cine este englezoaica aceasta cu un destin artistic atât de generos? „Cea mai bună actriță din toate timpurile”, a răspuns cândva Tennessee Williams, fără să i se fi adresat direct întrebarea și fără să o poată privi acum pe actrița care, după ce a suferit un atac de cord în 2015, și-a urmat în continuare drumul. În ultimii ani ani, a jucat în șase filme, în 2016 a debutat ca regizor de documentar cu „Sea Sorrow”, a vizitat taberele de refugiați sirieni din Franța, Grecia și Italia, a mers la mai multe festivaluri, printre care la festivalul de film de la Toronto, unde a avut premiera „The Secret Scripture” după Sebastian Barry, în regia lui John Sheridan, a interpretat-o pe scena de la Almeida Theatre, Londra, pe regina Margret, văduva regelui Henric al VI-lea, în „Richard al III-lea”.
Actoria îi curge prin vene Vanessei Redgrave, care a jucat în filme mai multe (peste 100) decât anii pe care îi numără (83), n-a renunțat la teatru în peste jumătate de secol, a pledat ani întregi pentru cauze nobile, a protestat, a construit, a încercat. Nu a predat, nu a predicat și nu a cedat.
Laurence Olivier: „Laertes are o fiică”
Vanessa Redgrave a fost cândva o fetiță venită pe lume într-o seară, când tatăl ei, Michael Redgrave, juca pe scena de la Old Vic. „Laertes are o fiică”, le-a spus Hamlet (Laurence Olivier) spectatorilor după ce spectacolul s-a încheiat. „În seara asta s-a născut o mare actriță!” Viitorul va arăta că a avut dreptate: Vanessa Redgrave avea să devină poate cea mai mare artistă din dinastia Redgrave, actori și actrițe de câteva generații.
A fost apoi adolescenta iubitoare de muzică și dans. Și mai ales de balet, pe care l-a studiat la Londra. Dar visul s-a spulberat repede: la 1,80 înălțime, nu poți să te faci balerină. Poți, în schimb, să te faci actriță, cu atât mai mult cu cât în copilărie ai petrecut atât timp în culise, acasă ai auzit atâtea discuții despre teatru, la Florența ai fost trimisă să studiezi artele frumoase. Și poți să debutezi alături de tatăl actor. Vanessa Redgrave a debut în 1957 și în teatru („A Touch of the Sun”), și în film („Behind the Mask”). A cucerit imediat lumea actoriei sau lumea actoriei a cucerit-o imediat, oferindu-i apoi tentații de nerefuzat, dar și dificila misiune de a separa mereu adevărul de iluzie.
„Fiecare artist e un revoluționar”
A fost după aceea, în timp, o artistă care și-a consolidat permanent atuurile, dar nu s-a învârtit numai în juriul propriului sine. Mici revoluții a stârnit adesea, căci, da, „mă revolt, deci exist”, iată ce înseamnă a fi om. „Fiecare artist e un revoluționar. Așa zicea Tennessee Williams și zicea foarte bine. Pentru că vrei să ajuți să se facă o schimbare. Și înainte să ajuți, vrei să înțelegi cum se poate face schimbarea”, spunea actrița în urmă cu câțiva ani. Acum sunt la sfârșitul vieții, de fapt, așa că e bine că încă îmi fac griji și nu m-am trântit în fotoliu, unde să mă apuce melancolia. Tot mai trebuie să dau o mână de ajutor, oricât de mică. Mă gândesc mereu la vechiul proverb evreiesc: cel care salvează o viață salvează lumea.”
Cariera artistică și activismul pentru drepturile omului sunt cele două drumuri pe care Vanessa Redgrave le-a urmat decenii întregi fără să se abată și fără să renunțe. Prezența ei „de oțel”, remarcată adesea, abilitatea ei de a trece brusc la o tandrețe numai a ei, au însoțit-o în mai toate rolurile, începând cu Rosalinda din „Cum vă place” de William Shakespeare, poate prima ei partitură importantă de la Royal Shakespeare Company, sau bizara prezența feminină din celebrul „Blow Up” al lui Antonioni și continuând cu multe alte roluri briliante pe scenă și pe ecran.
Vanessa Redgrave a devenit repede o actriță cu greutate. Cele șase nominalizări la Oscar, Oscarul câștigat pentru cea mai bună actriță în rol secundar („Julia”, 1977), Premiul Tony pentru cea mai bună actriță câștigat în 2003 pentru rolul din spectacolul „Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill și toate celelalte distincții sunt recompense pe care le-a primit fără să obosească la umbra prestigiului pe care ele l-au consolidat.
Marxism și credință
În 1978, în scurtul discurs de la decernarea Oscarului, i-a mulțumit Academiei că „a refuzat să se lase intimidată de mici găști de golani sioniști”. Cu un an înainte, pentru a finanța un documentar despre idealul palestinian, își vânduse o casă. Urmarea? Acuzația de antisemitism și protestele evreilor la decernarea premiului.
Sub semnul protestului – împotriva folosirii bombei, a războiului din Vietnam, a războiului din Golf etc. – au stat o mulțime de gesturi ale Vanessei Redgrave, actrița pentru care marxismul și credința catolică nu sunt la antipozi: „Nu cred că știința și religia sunt la antipozi. Ființele umane au simțit nevoia să explice lucruri pe care nu le puteau explica și să recunoască existența lucrurilor pe care nu le pot explica, dar ar vrea să le explice. (…) Rămân absolut convinsă de necesitatea marxismului și această convingere nu mi s-a clătinat în nici măcar o zi din viața mea.”
O viață sinonimă cu angajarea declarată. Vanessa Redgrave va rămâne și actrița aceea care a cumpărat o locuință edwardiană în Peak District ca s-o facă sediu pentru „o școală de revoluționari” troțkistă la jumătatea anilor ’70, iar banii câștigați din filmul „Mary Queen of Scots”, important pentru traseul ei, i-a donat pentru construirea unei creșe lângă casa ei din Londra, creșă pe care a donat-o apoi statului și care există și azi. În 1995, aceeași actriță a înființat împreună cu fratele ei, Corin, și el actor, The Moving Theatre Company, jucând o stagiune întreagă spectacole pentru a marca cincizeci de ani de la sfârșitul fascismului și înfruntând dezastrul financiar.
„Vulnerabiliatea transparentă” în actorie și nu numai
Actoria, poveste fără sfârșit, i-a adus libertate, forță și dorința de a înțelege. Construind identități fictive, Redgrave a descoperit mereu câte ceva despre sine și descoperă în continuare. „Vulnerabilitatea transparentă”, calitatea despre care vorbea actrița Eileen Atkins povestind despre prietena ei Vanessa Redgrave, care scrie acum un misterios volum de memorii, e imortalizată într-o mulțime de filme. Printre ele, „A Man for All Seasons”, „Murder on the Orient Express”, „Isadora”, „Camelot” (în care a jucat cu Franco Nero, care avea să-i devină al doilea soț peste patruzeci de ani), „Blow-Up”, „Mary Queen of Scots”, „Mrs. Dalloway”, „Foxcatcher”, „Howards End”, „Venus”, „Coriolanus”, „The Butler”, „Atonement”.
Acum douăzeci și cinci de ani a fost Olga în „Trei surori” de A.P. Cehov, alături de sora ei, Lynn, și de nepoata Jemma, într-un spectacol care a făcut istorie. Iar în 2007 s-a întâlnit, după propriile spuse, cu cel mai greu rol din viața ei: o văduvă îndoliată, care privește înapoi, într-un excepțional one-woman show după „One Year of Magical Thinking”, cunoscuta carte a lui Joan Didion. Reprezentațiile de pe Broadway și West End tocmai se terminaseră când actrița a primit vestea morții fiicei sale, actrița Natasha Richardson. Rămasă în mai puțin de un an și jumătate fără fiică, fără fratele Corin și fără sora Lynn, Vanessa Redgrave a mai jucat de câteva ori spectacolul, preferând spații neconvenționale în care să spună povestea despre suferință cât mai aproape de spectatori, într-o creație mult prea intimă ca să mai conteze încă o nominalizare la Premiul Tony pentru cea mai bună actriță.
Zgomotul mediatic din jurul activistei i-a bruiat mai mereu armonia din parcursul artistic, alimentat, e drept, în permanență de acțiunile activiste, desfășurate în paralel cu o carieră cum rar s-a văzut în ultima jumătate de secol. Nu politică, ci activism pentru drepturile omului, asta a considerat că face: „Nimic din ce fac nu e politic. Nimic. Pur și simplu militez pentru drepturile omului, bazându-mă pe legea drepturilor omului. Asta e totul pentru mine. Oamenii n-au decât să creadă ce vor, asta e treaba lor. Dar ca ființă politică am existat acum mult timp”.
