La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…
A fost un copil neastâmpărat, căruia patru ore închis într-o închisoare numită școală i se păreau de nesuportat, de vreme ce afară marea era atât de frumoasă, de liniștită, iar lumina soarelui crea niște reflexii spectaculoase la suprafața ei. Claude Monet avea doar 5 ani când s-au mutat în Le Havre, un orășel de pe coasta Normandiei, ale cărui peisaje l-au cucerit pe loc, încă de atunci. Claude Monet ar fi avut toate șansele să devină poate unul dintre cei mai bogați pictori, dat fiind faptul că începuse de pe la 15 ani să fie recunoscut în oraș drept un caricaturist de excepție. Pentru a rezista în sala de clasă, a început să facă mici portrete caricaturale profesorilor care îl plictiseau de moarte și, în scurt timp, a fost din ce în ce mai căutat pentru a realiza caricaturi-portret la comandă.
Norocul lui, poate, chiar dacă pe atunci n-o știa, a fost întâlnirea cu pictorul Eugène Boudin, care a crezut în talentul lui încă de la început și care a încercat să-l îndrume înspre un țel mai măreț, anume să studieze, să observe și să picteze întocmai naturalețea, caracterul firesc al naturii. Păcat că Monet nu-l suferea și refuza „plimbările pe câmp”, considerându-le plictisitoare. Până într-o zi, când a rămas fără argumente.
Prin intermediul lui Boudin, a cunoscut natura și a iubit-o. I-a analizat formele din creion și i-a studiat culorile pictând-o. Și-a dat seama că locul lui e în mijlocul naturii, nicidecum în afaceri, așa cum își dorea tatăl său autoritar, și, asumându-și orice risc, pleacă la Paris să studieze, întreținându-se singur din vânzarea caricaturilor. Parcursul nu e unul simplu, după patru ani trebuie să se înroleze în armată, iar după alți doi ajunge acasă bolnav de febră tifoidă. În tot acest timp pictează neîntrerupt, în ciuda suferinței, iar părinții lui își dau seama cât este de talentat. Se decid să-l susțină.
Se întoarce la Paris să studieze pictura și în doar trei ani devine cunoscut, participă la expoziții și vernisaje și atrage mulți admiratori, dar… și critici, printre care Manet, care pune la îndoială talentul pictorului pe motiv că era prea tânăr. Nimic mai umilitor pentru Manet însă când, la Salonul de la Paris, este felicitat pentru o pictură care-i aparținea, de fapt, lui Monet, asta din cauza unei mici erori de nume. Este vorba de „Doamna în verde”, unde pozase o femeie care ulterior îi devine soție lui Monet și alături de care cunoaște și iubirea, și sărăcia. Uneori trec opt zile fără pâine, foc, vin sau lumină, alteori petrece ierni în care mănâncă doar cartofi. Ajunge să-și dea la schimb picturile pentru mâncare.
„Doamna în verde”
În ciuda condițiilor aspre pe care trebuie să le îndure pentru a putea crea, Claude Monet devine fondatorul impresionismului, un curent născut în urma unei afirmații batjocoritoare, dar revelatoare. În 1872 pictează „Impresie, răsărit de soare”, despre care Louis Leroy, cu ostilitate și dispreț, legându-se întocmai de titlul lucrării, afirmă că picturile lui Monet sunt mai degrabă niște „impresii” decât lucrări serioase de artă. Doar câțiva ani mai târziu, mulți pictori se autoproclamau adepți ai curentului Impresionism.
„Nu am decât meritul de a fi pictat întocmai după natură, străduindu-mă să reproduc propriile impresii față de fenomene trecătoare și schimbătoare.”
Camille, soția lui, moare la 32 de ani, iar în ziua în care îl părăsește definitiv, o pictează moartă pe pat, într-o fascinație bolnavă pentru lumina care-i cădea pe chip. Rămâne cu doi copii și o depresie de nesuportat. Se închide în tristețe și-n pictură, din acea perioadă întunecată rezultând cele mai luminoase și mai vibrante pânze, pentru care este astăzi cunoscut. Singur, se urcă în barcă și analizează minuțios reflexiile apei, unduirile ei blânde, până ce nu mai rămâne nicio mișcare nesurprinsă de pensula lui. Dar apoi simte nevoia să schimbe peisajul.
La 42 de ani se mută în Giverny, acel tărâm de vis și de basm, cu doar 250 de locuitori și 100 de căsuțe. Se recăsătorește cu Alice Hoschedé și cumpără una dintre cele mai mari case de acolo, pe care o vopsește în culoarea crudă a naturii, verde, ca mai apoi, datorită acestui fapt, să rămână în memoria vecinilor ca „Verde de Monet”. Scoate legumele plantate acolo și le înlocuiește cu flori, pe care le dispune în funcție de anotimp, pe culori reci și pe culori calde, astfel încât răsăritul și apusul să le întărească într-un mod sublim strălucirea. După 10 ani, cumpără și terenul din spatele casei, despărțit de proprietatea sa printr-o șină de cale ferată. Cu ajutorul prefecturii, deviază cursul râului Ru, astfel încât să treacă prin curtea lui. Își atrage antipatia vecinilor, care credeau că florile lui ciudate vor otrăvi apa râului. Dar altfel nu s-ar fi născut poetul nuferilor, care a pictat cu atâta căldură și pace mii de ipostaze ale acestor splendori ale naturii.
Și-a dedicat întreaga atenție acestei grădini, care devine ea însăși un spectacol fascinant de culori, linii și asimetrii. Construiește o replică a podurilor japoneze pe care le studiase cu aviditate din stampele pe care le colecționase de-a lungul vieții, alături de sălcii plângătoare și o mică pădure de bambus. Lacul cu nuferi e o formă de artă în sine, un loc de basm care, doar privindu-l, ascultându-i susurul, îți transmite o stare de liniște și împăcare. Fiind conștient de curiozitatea oamenilor, Monet face o gaură într-o parte a gardului, astfel încât aceștia să poată trage cu ochiul în grădina lui.
După armistițiul din 11 noiembrie 1918, Claude Monet oferă statului francez patru dintre picturile sale cu nuferi ca simbol al păcii, pe care le-a gândit special pentru a fi expuse la Muzeul Orangerie din Paris, într-o sală circulară, ovală, astfel încât, din orice parte ar pica lumina, de la răsărit până la apus, să capete alte și alte nuanțe vii, dar el nu apucă să vadă explozia de culoare, expoziția fiind inaugurată la câteva luni după moartea sa. După 1926, când se stinge din viață, casa, grădina și atelierul îi revin lui Michael, fiul său, care lasă moștenirea prin testament, sub formă de donație, Academiei de Arte Frumoase.
În 1980 este înființată Fundația Claude Monet și astfel proprietatea sa este restaurată complet și deschisă vizitelor. O călătorie seducătoare în timp, printre picturile lui, este astăzi posibilă, câte șapte luni pe an, într-un mic paradis ireal, binecuvântat, un loc numai bun să evadăm acolo și să ne regăsim liniștea în vremuri neliniștite.
