În data de 25 mai îmi tresărea inima de bucurie la auzul veștii că Festivalul de la Salzburg nu va fi anulat din cauza pandemiei. La scurt timp, programul a fost modificat și adaptat noilor reguli de siguranță, astfel încât în loc de 200 de spectacole în 44 de zile au avut loc 90 de spectacole în 30 de zile ale lunii august. În realcătuirea programului un loc central l-a ocupat piesa „Jedermann“ (n.a. Everyman), ce a stat la baza fondării festivităților cu o sută de ani în urmă. În drama în versuri din 1911 a lui Hugo von Hofmannsthal, inspirată de o piesă de moralitate engleză din secolul al XV-lea, un om bogat în pragul morții reflectă asupra vieții sale de plăcere și lăcomie. Incapabil să întâlnească pe cineva care să-l însoțească în ultima sa călătorie, el găsește mântuirea în religia pe care a respins-o toată viața. Nu o poți lua cu tine, pare a spune piesa, dar ușile bisericii sunt deschise chiar și pentru cel mai mare păcătos.
„Jedermann” @Matthias Horn
În 22 august 1920, regizorul Max Reinhardt punea în scenă în fața catedralei din centrul orașului „jocul despre moartea omului bogat“, așa sună subtitlul piesei lui Hofmannsthal. Tot orașul devenea o scenă. Înainte de a se transforma într-un magnet la public, Jedermann în viziunea lui Reinhardt s-a datorat mai mult întâmplării. „Zborul porumbeilor“ și fațada barocă impresionantă a bisericii l-au inspirat să „amplasăm o simplă placă de lemn în fața catedralei și să jucăm pe ea fără niciun fel de recuzită, în lumina zilei“, nota regizorul în caietul său expus în muzeul din Salzburg. Sunetul clopotelor, orchestra și crainicii împrăștiați printre coloane, sfinții de marmură înalți de cinci metri printre care ieșeau actorii, toate au contribuit la o atmosferă unică ce se repetă an de an.
Nenumărați actori au rostit din 1920 și până în zilele noastre în acest cadru special textul poetic, dar extrem de artificial, al lui Hofmannsthal, printre alții Alexander Moissi (la premiera de acum o sută de ani), Maximilian Schell, Curd Jürgens, Klaus Maria Brandauer, Gert Voss, Peter Simonischek (deținătorul recordului cu 91 de apariții), Nicholas Ofczarek (la numai 39 de ani cel mai tânăr dintre ei) și Tobias Moretti (din 2017 până în 2020). Jedermann este un bărbat ușuratic și petrecăreț care se ceartă cu propria mamă, nu arată niciun interes pentru fapte caritabile și nu își simpatizează vecinii. Încântat numai de mamonul său, protagonistul este îndemnat să se purifice, ceea ce îi reușește cu puțin timp înainte de a muri.
„Jedermann” @Matthias Horn
Regizorul vienez Michael Sturminger a preluat ștafeta montărilor în 2017. Încă de la început nu a avut intenția să sublinieze conținutul religios al piesei, fiind mai degrabă interesat de modul în care reacționează oamenii din zilele noastre când moartea apare brusc în viața lor. „Moartea este reprimată astăzi mai mult decât oricând în istoria omenirii“, spune Sturminger. Nimeni nu își imagina cât adevăr se va ascunde în aceste cuvinte în anul pandemiei. Pentru prima dată în istoria sa, spectacolul are o scenografie atent construită: o perdea amplasată în fața catedralei ascunde trei arcade ale bisericii recreate prin tuburi subțiri de neon. Clopote demontate se află la rampă ca o amintire a unei epoci trecute, semnalizând că tradiția religioasă a apus. Personajele poartă haine din zilele noastre, iar Jedermann se află pe moarte, corespunzător vremii marcate de Coronavirus, într-un pat de spital.
Sturminger pune accentul pe cele trei femei care îi influențează viața: amanta, mama și „lucrările“, adică faptele ce rămân în urma noastră. Îmbrăcată într-o rochie de sclipici de culoarea pielii, amanta care îi urează „La mulți ani!“ este cocoțată pe un tort roz. Scena amintește de momentul ce a intrat în istorie ca cea mai cunoscută variantă a urării, când Marilyn Monroe i-a cântat „Happy Birthday, Mr President!“ lui J.F. Kennedy. În contrast evident se află „lucrările“. Îmbrăcată în alb, interpreta acestora pare palidă ca un cadavru. Faptele bune ale lui Jedermann sunt practic inexistente. Este o perspectivă contemporană incitantă. În această constelație, problema credinței este relativizată în favoarea analizei calității relațiilor umane. Cu toate acestea, regizorul nu elimină credința ca personaj. Întruchipată de un duhovnic, aceasta devine un martor empatic, dar neajutorat al întâmplărilor. Spre deliciul publicului, de sub podeaua rabatabilă, amplasată în fața catedralei, își face apariția la un moment dat diavolul în pantaloni roșii cu sclipici, cu labe demonice și o coadă multifuncțională. În vremurile pandemiei, dominate de restricțiile de distanțare socială, ochiul spectatorului surprinde cu încântare normalitatea cu care petrecăreții din jurul mesei lungi nu se sfiesc să se atingă, să danseze sau să se sărute. Cheful de joacă al actorilor este vizibil și creează, în pofida temei sumbre, o bună dispoziție generală – efect dorit de regizor. În fuziunea nouă între arhitectura istorică și decorul contemporan se pierde o mare parte din vechiul mister al piesei. Redusă la esență și transferată în zilele noastre, relevanța atemporală a poveștii rămâne, totuși, mai mult decât evidentă.
„Everywoman” @Armin Smailovic
În contrast puternic se află spectacolul lui Milo Rau. „Everywoman“, o reeditare a piesei lui Hofmannsthal de către regizorul elvețian, extinde prezența lui Jedermann dincolo de contextul orașului austriac. „Everywoman” este a doua premieră mondială prezentată la ediția din această vară, după „Zdenek Adamec“ de Peter Handke. Inițial, Rau refuzase comisionarea primită din partea directoarei secțiunii teatrale a festivalului, Bettina Hering, exprimând în articole și interviuri o relație conflictuală cu textul lui Hofmannsthal. După ce și-a reconsiderat poziția, regizorul și-a unit forțele cu actrița elvețiană Ursina Lardi, o colaboratoare frecventă și co-autoare a textului. Inițial, cei doi au dorit să pună accentul pe „faptele“ umane. Iar pentru aceasta s-au deplasat în pădurile amazoniene și s-au întâlnit cu artiști indigeni ca parte a dezvoltării unui monolog dramatic care să ofere o perspectivă globalizată, postcolonială, pe teme din Jedermann (spectacolul este o co-producție cu Schaubühne Berlin, unde va fi jucat în octombrie). Însă pandemia nu a iertat nici continentul Americii de Sud, astfel încât Rau și Lardi au fost nevoiți să se întoarcă la Berlin. Și în loc de „fapte“, moartea a devenit subiectul central. În piesa lui Hugo von Hofmannsthal, aceasta se află ea însăși pe scenă, de multe ori cu o coasă și un cap de mort (în producția actuală, în secolul luptei pentru excluderea aspectelor de discriminare între sexe, moartea este întruchipată de un bărbat îmbrăcat într-o rochie neagră și cu o pereche de botine cu tocuri înalte). În conformitate cu regulile Manifestului de la Ghent enunțate de regizorul, devenit director al Teatrului Național din Ghent în 2018, în care se specifică, printre altele, că pe scenă trebuie să fie și actori neprofesioniști, în „Everywoman”, o femeie în faza terminală a cancerului pancreatic reprezintă o moarte reală. Într-un videoclip pre-înregistrat, Helga Bedau, în vârstă de 71 de ani, vorbește într-o manieră sobră despre diagnosticul său, despre viața sa și despre singurătate (la fel ca Jedermann, și Everywoman este părăsită de toți când moartea își face simțită prezența).
Rau și Lardi oferă o interpretare foarte liberă a piesei „Jedermann”. Pe scena goală a sălii Szene Salzburg se află doi bolovani construiți din papier maché, niște cutii mari de carton ce par a fi pregătite pentru o mutare, un radiocasetofon și un pian. Într-un monolog poetic, Ursina Lardi povestește despre viața ei. Urmează un dialog cu Helga Bedau, a cărei imagine este proiectată pe un ecran imens. Producția lui Milo Rau trece însă deseori dincolo de aspectele vieții private pentru a ilustra ipostazele contemporane ale unor idei preluate din „Jedermann”, precum criza climatică, cea a risipei și a inegalității sociale. Un aspect primordial al spectacolului îl constituie reflecția asupra teatrului. Amintirile personale se amestecă cu reflecții asupra mortalității și a capacității artei de a oferi un sens transcendent vieții umane. Ceea ce la Hofmannsthal este o alegorie, devine în „Everywoman” o metaforă subliminală. Performance-ul reușește să convingă abia spre final, când Lardi se așază la pian și cântă o cantată de Bach ce însoțește imaginea spectrală a lui Bedau. Deși pare ironic faptul că Rau și Lardi au ales o lucrare liturgică pentru punctul culminant al interpretării lor seculare a lui „Jedermann”, cu acest gest muzical cei doi par să reafirme puterea artei în fața nedreptății. Această nouă viziune asupra piesei „Jedermann” ocupă un rol aparte în cadrul ediției din 2020, dar este departe de a reprezenta un magnet la public.
„Everywoman” @Armin Smailovic
Festivalul s-a încheiat în data de 30 august. Privit ca un exercițiu de testare a modului în care se poate juca în vremea pandemiei în fața unui public de până la o mie de persoane, evenimentul internațional ce a cuprins, de asemenea, spectacole de operă și concerte a fost încununat de succes. Chiar dacă organizatorii nu au dorit să sublinieze acest rol de pionierat, ci au scos în evidență mai degrabă producțiile de cultură prezentate într-o atmosferă de siguranță maximă, carisma pozitivă este enormă. Artiștii și personalul au trebuit să se supună la mii de teste. Doar unul dintre acestea, descoperit în perioada premergătoare festivalului și care a vizat un freelancer din administrație a fost pozitiv. Publicul s-a comportat, de asemenea, într-o manieră extrem de disciplinată. Mulți spectatori au purtat măștile și în timpul spectacolelor, lucru recomandat, dar nefiind obligatoriu.
După încheierea Primului Război Mondial, producțiile lui Max Reinhardt au reprezentat o mare provocare. Regizorul renumit pentru inovațiile aduse a dorit în mod conștient să sublinieze efectul benefic și eliberator pe care arta îl poate avea asupra vieților umane. În acest an putem înțelege mai bine forța sa vizionară de a se revolta împotriva unui prezent opresiv. După 715 reprezentații avute între 1920 și 2019, anul acesta „Jedermann” – care a fost interzis între anii 1938 și 1945 – a sfidat cazurile de infecție Covid-19, fiind strigat cu același „aaaa“ prelung în piața catedralei din Salzburg. Iar aventura va continua și în 2021.
