La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…
Balenciaga era preocupat nu de partea plină a paharului, nici de partea goală, ci de forma paharului. Balenciaga era un adevărat couturier, nu un designer, ca restul. Balenciaga era dirijorul, iar ceilalți, simpli membri ai orchestrei. Balenciaga nu-și punea modelele să slăbească, ci știa că treaba lui era să le îmbrace astfel încât orice cusur să nu se vadă. Balenciaga nu crea colecții noi în fiecare sezon, ci perfecționa obsesiv liniile de haine. Doar la Balenciaga scrumierele în care privitorii își scuturau țigările erau făcute din marmură masivă. Balenciaga, acest spaniol taciturn și misterios, nu doar că a urcat pe scena dezordonată a modei din Paris, ci a tulburat-o iremediabil prin eleganța și stabilitatea lui.
Cristóbal Balenciaga, al cărui nume este amintit cu nostalgia vechilor lui creații, azi devenite piese de muzeu, a fost nu un decorator, ci un constructor. Prin hainele pe care la crea, el nu încorseta trupul, ci îl sculpta, considerând țesătura ca pe un soi de a doua piele. Dar cine a fost el, spaniolul, bascul, parizianul, misteriosul creator de modă la începutul secolului XX?
Balenciaga a fost unul dintre cei mai mari și mai influenți couturieri într-o epocă însuflețită de nume precum Christian Dior, Hubert de Givenchy, Coco Chanel și alții. Un om cu origini umile, s-a născut în Getaria, un sat pescăresc pe coasta bască a Spaniei, dintr-un tată pescar, care a murit când el avea unsprezece ani, și o mamă croitoreasă, care dădea lecții de cusut fetelor din localitate și realiza rochii pentru cliente private. Motiv pentru care îi plăceau peștele bine gătit (într-un restaurant din Londra a trimis de trei ori înapoi farfuria cu calcan) și să croiască.
Prima tentativă de design a fost un colier pentru pisica lui, dar, cum pisicile nu stau locului, mărgelele s-au împrăștiat. A doua oară a încercat o haină pentru câinele lui, făcând mâneci inclusiv pentru picioare. Și apoi, așa cum atestă și contestă documentele vremii, ar fi fost protejatul marchizei de Casa Torres, căreia, văzând-o pe stradă și fascinându-l, i-a copiat costumul perfect. Dar asta nu poate fi decât o legendă, căci, mult mai plauzibil de atât, Balenciaga, prin intermediul mamei sale pe care o ajuta la croitorie, a cunoscut-o pe marchiză, a vizitat-o, s-a jucat cu copiii acesteia și i-a studiat casa, revistele de modă și garderoba. Și uite așa, în mod natural, Balenciaga a intrat în lumea aristocrației spaniole.
După o ucenicie la un croitor din San Sebastian și o vizită la Paris, în 1913, ca să achiziționeze materiale pentru marchiză, Balenciaga și-a deschis primul salon ,,C. Balenciaga” în San Sebastian. După câțiva ani și-a extins afacerea în Barcelona și Madrid, toate acestea fiind posibile fiindcă, în vreme ce Europa agoniza în chinurile Primului Război Mondial, Spania, care avusese o poziție neutră, înflorea. Vremurile în care ducesele se duceau la Paris ca să-și comande 365 de pălării (366 în anii bisecți) dispăruseră odată cu războiul, iar lucrurile se răsturnaseră, încât, după 1917, couturierii francezi veneau în Spania să-și prezinte colecțiile. Astfel Balenciaga le-a cunoscut pe doamnele care au ocupat un loc special în inima lui: Madeleine Vionnet și Coco Chanel.
Însă Războiul Civil, un conflict care a dus la ruină și a divizat o țară întreagă odată cu instaurarea celei de-a Doua Republici, l-a forțat pe Balenciaga să părăsească Spania în 1936, nu din motive politice, ci fiindcă știa că negoțul cu bunuri de lux nu înflorește niciodată în timpul unui război. Și se hotărăște să plece la Paris, unde cuvântul ,,revoluție” își făcea loc pe buzele oamenilor. Își găsește un spațiu la etajul al treilea al imobilului de la numărul 10, de pe Avenue George V, și-și angajează o vendeuse, pe minunata Florette Chelot, căreia după prima colecție a trebuit să-i scadă la jumătate procentul din vânzări, altfel ar fi câștigat mai mult decât el. A adus și câteva manechine, despre care se spunea că erau cele mai urâte din Paris, dar care aveau o alură glacială, deloc prietenoasă și cărora le-a atribuit un mers-semnătură: o deplasare unduită, cu pași simpli, cu torsul împins în spate și cu pelvisul în față.
Chiar dacă prima colecție n-a avut nimic excentric, ci a fost doar sobră și foarte bine realizată, Balenciaga a știut că reușise, iar revistele de modă de la acea vreme, cum ar fi Harper’s Bazaar, au susținut că ,,poți să intri în posteritate în oricare dintre aceste patru rochii Balenciaga”. Dar din păcate, în ciuda succesului său, în Paris lucrurile nu mai mergeau cum trebuie. Moda de la sfârșitul anilor 1930 era ,,absolut disperată să exploreze fiecare posibilitate și să exprime fiecare idee, înainte să fie prea târziu”. Prea târziu pentru ce? După invadarea Poloniei, Franța și Anglia au declarat război Germaniei, un scurt moment între criză și catastrofă în care cel mai potrivit ar fi fost, după cum a scris Paul Claudel, să se bea un pahar cu șampanie. La o diferență de 8 luni, nemții au invadat Olanda, Belgia, Luxemburgul și, bineînțeles, Franța. Deși Balenciaga se instalase categoric în agendele clientelor, vânzările casei lui încep ușor, ușor să scadă, iar nemții, care pe 14 iunie 1940 au intrat în Paris, vor să-i închidă salonul.
Fiindcă stilul de mare clasă era ceva ce nemților le lipsea, primul lucru pe care l-au vrut a fost să mute industria modei în Berlin. Moment în care Lelong, proprietarul unei Case de succes, singurul designer care făcea parte din înalta societate franceză, s-a opus: ,,Haute couture-ul este francez sau nu există.” Și astfel, folosindu-se de relațiile personale, a atras presa și radioul într-o campanie care să sublinieze importanța culturală a modei franțuzești. Unii s-au retras, alții au părăsit Franța, alții și-au sistat activitatea. Balenciaga a rămas. Consumul de țesături s-a redus la jumătate și fiecare colecție trebuia să fie alcătuită din doar 100 de modele, scăzut la 60 până în 1944. Și astfel stilul a suferit și el schimbări. Rochiile de seară nu mai puteau fi vândute decât actrițelor; s-a impus folosirea dantelei și a broderiilor; ca să devină clientă, o femeie trebuia să dețină un ,,card Couture” și astfel erau obligați să primească pe oricine și să creeze după gustul oricui. Cocurile à la banane au apărut după ce pălăriile au fost interzise, pe motiv că nu erau decât o risipă de material.
Fiind cetățean spaniol în Parisul ocupat, Balenciaga se putea întoarce în Spania să aducă materialele de care avea nevoie și astfel, în liniștea anilor cenușii de război, el s-a închis în ,,laboratorul” lui și a lucrat în tihnă, șlefuindu-și tehnica și stilul ravisant. Pantofii, în schimb, reprezentau o adevărată problemă, fiindcă piele nu exista deloc, iar întreaga postură a franțuzoaicei s-a schimbat odată cu încălțămintea. Mai mult, încercând să-l ridiculizeze pe inamic, franțuzoaicele s-au urâțit cu bună știință și au mimat o extravaganță în ciuda restricțiilor vremii.
După o perioadă atât de cenușie și austeră, Franța s-a eliberat, dar Balenciaga nu a apucat să se bucure prea mult de această libertate. Iubitul său, Wladzio d’Attainville, moare pe neașteptate la 49 de ani, Wladzio, cel care îi dăduse încredere lui Balenciaga în propria viziune, cel care concepuse pălăriile ingenioase, atât de contrastante cu rochiile sobre ale couturierului. Moartea lui, care a avut un impact seismic, s-a reflectat atât în atmosfera apăsătoare de la Casă, cât și în viața personală a lui Balenciaga, care a vrut să se lase de modă și să se retragă într-o mânăstire. Legenda spune că singurul motiv pentru care Balenciaga a luat din nou foarfeca în mână a fost faptul că a văzut o clientă îmbrăcată într-o rochie prost croită care-i purta numele. Astfel, îmblânzind suferința prin muncă, Balenciaga a creat din moarte o colecție de doliu, unde totul era negru și de o tristețe apăsătoare.
După 1950, considerat a fi un ambidextru norocos, Balenciaga a reușit să-și satisfacă cele mai nebunești fantezii: rochia cu o singură cusătură, haina fără nicio cusătură sau bizara rochie-plic în patru colțuri. Invizibilele valuri, despre care Peter Brook spunea că doar Balenciaga era capabil să le anticipeze, abia începuseră. Obsedat de mâneci, a creat mâneca-pepene, mâneca-clopot, mâneca sub formă de lampion chinezesc și mâneca enigmă. A creat rochia-balon, rochia-tunică, rochia-sac, rochia baby-doll. Fiindcă era de părere că accesoriile pot oferi un look complet, a fost primul care a scos pe piață ciorapii cu model, pantofii cu șiret și talpă ortopedică și cizmele înalte și considera că orice ținută trebuie să implice și o pălărie, astfel a creat modelul pillowbox, pe care îl întâlnim la Audrey Hepburn sau Jackie Kennedy Onassis.
O răsturnare de perspectivă și gust…
Anul 1947 – Dior lansează colecția New Look, care surclasează linia sobră a rochiilor Balenciaga.
Anul 1955 – Londra ia avânt, iar franțuzoaicele întorc spatele haute-couture-ului atât de îmbătrânit. Sunt de părere că tinerețea ar trebui să domine moda, iar rochiile lui Balenciaga sunt făcute să îmbrace doar femeile trecute de o vârstă.
Anul 1966 – Saint Laurent deschide primul boutique și, ca un succesor al lui Christian Dior, inventează Ready-to-Wear, o linie vestimentară cu valoare comercială.
După aceste trei ,,lovituri” Cristóbal Balenciaga alege să moară odată cu haute-couture-ul, opunându-se tranșant consumerismului și ideii de a-și dilua meseria. O singură dată, la vârsta de șaptezeci și trei de ani, încearcă marea cu degetul și creează uniformele pentru stewardesele Air France, dar care, din cauza croiului prea strâmt la umăr, au fost înlocuite. În 1968 anunță că se retrage, iar în 1972, pe coperta revistei Women’s Wear Daily apare scris: Regele a murit. Fără niciun nume, căci explicațiile erau inutile, iar rege era unul singur: Cristóbal Balenciaga.
Deși casele de modă de azi încă mai poartă numele lui, eleganța și viziunea sculpturală lipsesc cu desăvârșire, așa că, din păcate, Cristóbal Balenciaga se conjugă la prezent doar privind spre un trecut mort și irecuperabil. Balenciaga nu a fost cool, nici drăguț, nici purtabil, iar această lume este întru totul opusă felului în care el a trăit și ideilor pe care le-a exprimat prin hainele lui. Dar numele lui nu a murit odată cu el, așa cum a cerut, ci a devenit un brand, un cuvânt pe care Balenciaga nici măcar nu l-ar fi recunoscut.
,,Când Balenciaga a părăsit lumea haute couture-ului, ceva s-a oprit, poate un anume fel de a scrie cu foarfeci și pânză.” (François Lesage)
